OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ray Loriga şi Andrés Barba au fost în Bucureşti. După o săptămînă de discuţii la masă, ca între prieteni, dar şi la masa publică din Librăria Cărtureşti, după lansările celor două cărţi în limba română şi după ce i-am văzut manifestîndu-se şi altfel decît în textele lor literare, e uimitor cum se schimbă perspectiva. Andrés Barba, care părea din CV-ul său un scriitoraş cuminte, absolvent al celei mai prestigioase universităţi spaniole şi profesor acolo, a devenit în carne şi oase un tînăr destul de teribilist, înclinat spre glume cu aer sexist, foarte mîndru că a fost „dat afară“ de la Complutense pentru că nu se ducea la ore, foarte neîncrezător în predarea literaturii, foarte sigur pe el şi mefient faţă de premiile literare spaniole, în fine, exact tipul scriitorului tînăr şi de succes căruia îi place să provoace cu orice preţ.

 

Andrés BARBA

Sora Katiei

Traducere de Luminiţa Voina-Răuţ, Editura Vellant, 2009, 182 p.

Ray LORIGA

Eroi

Traducere de Florin Galiş,

Curtea Veche Publishing House,

Colecţia „Byblos“, 2009, 180 p.

 

 

Cunosc specia foarte bine din spaţiul românesc, dar era pentru prima dată cînd o vedeam în variantă spaniolă. Ray Loriga, cu tatuajele şi biografia sa de rocker al literaturii, cu o viaţă tumultoasă surprinsă în detaliu de tabloidele spaniole (are doi copii cu cîntăreaţa Christina Rosenvinge, care a cîntat cu Sonic Youth, a avut o relaţie cu manechinul Elena etc.), s-a dovedit a fi exact contrariul a ceea ce ne aşteptam. Extrem de politicos şi de punctual, jovial, deschis şi cu o extraordinară diplomaţie în discuţiile în contradictoriu (trebuia să-l fi văzut combătînd o tînără româncă de stînga, cu glume şi exemple din New Yorkul unde a trăit mulţi ani), Ray Loriga ne-a cucerit. Pe terasa de la Motoare, la 3 dimineaţa, după ce a trebuit să ne despărţim pentru că Loriga şi prietena lui Fatima aveau avion a doua zi, am rămas cumva nostalgici, ca la sfîrşitul unei tabere.

Cartea lui Andrés Barba, Sora Katiei, tradusă acum în româneşte şi publicată la Editura Vellant, are marea calitate de a fi o carte ataşantă, mai ales pentru naturile sensibile. Barba ştie foarte bine să utilizeze în scopuri artistice motivul nebunului, al idiotului, motiv cu o lungă şi glorioasă tradiţie literară, tradiţie de care scriitorul, aşa cum a şi mărturisit, nu e deloc străin. Chiar dacă, pretinde el, a scris această carte cu cea mai mare ingenuitate posibilă, pe cînd abia trecuse de douăzeci de ani, stînd la o măsuţă în holul unui bordel care se învecina cu casa tatălui său şi dîndu-şi seama abia după jumătatea manuscrisului că personajul central nu avea un nume. Şi aşa a şi rămas, fata de paisprezece ani, uşor retardată, care se aude în această carte, nu are nume. (Spre deosebire de filmul olandez care a fost făcut după această carte şi în care personajul e numit în ultima secvenţă, spre disperarea scriitorului, Lucía!). Virtuţile cărţii se regăsesc exclusiv în această ingenuitate bine susţinută de-a lungul întregii poveşti, sora Katiei văzînd lumea plină de urîţenie din jur (sora dansatoare de striptease – drogată şi abuzată sentimental şi sexual, mama – prostituată de stradă, băiatul de care se îndrăgosteşte – un predicator evanghelist obtuz) printr-o lentilă dincoace de bine şi de rău. Aşa, ingenuu şi involuntar expresiv, vede şi marile probleme, moartea, singurătatea, dragostea. Cartea care rezultă din această reţetă va fi, bineînţeles, una cît se poate de ataşantă, în maniera în care era ataşant personajul lui Audrey Tautou din pelicula care făcuse mulţi fani cu cîţiva ani în urmă. Trebuie să mărturisesc că nu m-a emoţionat niciodată prea mult clişeul acela prea franţuzit şi prea ingenuu, dar asta e o chestiune de gust şi de temperament. Dincolo de asta, trebuie spus că Andrés Barba ştie să scrie, a arătat odată cu acest roman de debut, publicat la 26 de ani, că este un profesionist al scrisului şi că e un tînăr scriitor spaniol demn de toată atenţia. Mai ales că, din cîte am înţeles, Editura Vellant va continua să-i publice cărţile, iar traducătoarea, Luminiţa Voina-Răuţ, îi va da în continuare extraordinarul ajutor pe care un traducător scrupulos şi inspirat îl poate acorda unui scriitor pe care îl admiră.

 

 

Ray Loriga, cel puţin aşa cum apare în cartea aceasta din 1993, Eroi, îşi va selecta mult mai drastic cititorii. Pentru că, deşi cu o temă de largă audienţă şi de tradiţie cel puţin la fel de ilustră, chiar dacă mai recentă – adolescenţa –, textul lui Loriga e unul capricios, inegal şi fragmentat, cu zone de poezie pură, dar şi cu o atmosferă generală specială, care fie va transforma cititorii în fani, fie îi va lăsa pentru totdeauna nepăsători. Este, de altfel, destinul scriitorilor de acest tip, şi nu întîmplător Ray Loriga a vorbit de fiecare dată despre Bukowski, Burroughs, Kerouac. Iată un fragment: „Stăteam tolănit uitîndu-mă, cu sonorul dat încet, la nişte desene animate japoneze în care nişte copii cu ochi imenşi încercau să-i distrugă pe alţi copii cu ochi imenşi. Cu toţii păreau a fi foarte supăraţi. Nu erau decît nişte copii, dar aveau nişte pistoale babane şi nişte mitraliere ale viitorului cu ţevi groase cît vasul unui closet. Mă uitam la desenele alea şi ascultam un disc cu Red Hot Chili Peppers, şi asta era tot ce îmi doream să fac în momentul ăla. Japonezii se împuşcau cu armele lor, iar unora le retezau căpăţîna şi altora nu. Treaba e că nu reuşeam să disting bine personajele, pentru că toţi aveau aproape aceeaşi frizură şi ochii ăia imenşi şi se mai şi mişcau cu mare repeziciune ca să-i împuşte pe alţii şi ca să se ferească de împuşcăturile inamicului. Erau printre ei unii cu o moacă impunătoare, care mergeau pe un fel de motociclete fără roţi, care zburau la o palmă de pămînt cu o viteză supersonică. Ăştia erau cei mai duri, nimeni nu se putea pune cu ei. Am dat muzica mai tare ca să se potrivească cu energia desenului animat. Mergea la fix. Am deschis o bere şi am început să mă gîndesc la toate lucrurile care zburau pe afară, lucruri aparent inocente, dar care, dacă nu eşti un pic atent, te pot înnebuni“.