OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spaţial, avem perspectiva pe care o oferă interiorul camerei bătrînei, a oraşului părăsit rînd pe rînd de către toţi locuitorii, însă avem şi o perspectivă paralelă, căci bătrîna se poate strecura prin peretele camerei sale într-o altă lume, divizată şi aceasta: de-o parte, întîmplările personale, iar de cealaltă parte, cele nepersonale, diseminate la rîndul lor între prezent şi un trecut imposibil de fixat cronologic.

 

Doris Lessing stăpîneşte bine arta de a pune cap la cap toate aceste piese temporale şi spaţiale pentru a da naştere unei proze ce propune imagini terifiante şi, din păcate, credibile ale viitorului nostru. Bătrîna privitoare locuieşte singură într-un oraş din care viaţa se scurge picătură cu picătură, fără un motiv evident, fără a se şti cauza degradării pînă la dispariţie a serviciilor publice, a retragerii formelor de autoritate într-o zonă de umbră de unde nu mai veghează decît asupra propriilor interese. Se împuţinează mîncarea, apar bande de tineri sau de copii, cărora, cu timpul, li se alătură şi adulţii, pentru a o porni la un moment dat spre tărîmuri de unde nu se mai întorc nici măcar veşti, doar „tăcere şi frig“. Acest trai în haite anulează individualitatea, judecata şi responsabilitatea individuală, privînd oamenii şi de plăcerile intimităţii. Deşi anarhia îşi întinde pe zi ce trece umbra, puţinii oameni care mai corespund standardelor normalităţii (considerate de noi ca atare) se încăpăţînează să-şi continue viaţa ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Ei ţin realitatea la distanţă, ajustînd-o după nevoie, transformîndu-şi viaţa într-o farsă, spunîndu-şi mereu că „nu se întîmplă mare lucru“.

Bătrîna, căreia, într-o zi, un bărbat îi lasă în îngrijire, fără nici o explicaţie, o fetiţă de 12 ani însoţită de cîinele său cu înfăţişare aproape mitologică (fiinţă hibrid, amestec de cîine şi pisică, întrupînd calităţi precum dragostea şi loialitatea, pe care oamenii le-au pierdut), joacă în roman rolul privitorului inactiv, dar lucid, care aşteaptă să înţeleagă, apt să constate, fie şi retrospectiv, paşii greşiţi făcuţi de oameni, mutaţia principală ce are loc la nivel de mentalitate a oamenilor fiind răsturnarea „normalităţii“, inconsecvenţa ca trăsătură psihică dominantă. Rutina „normalităţii“ este înlocuită ireversibil cu „rutina neobişnuitului“.

 

Privit ca literatură SF, romanul propune o altă categorie de personaje-mutanţi. Din cauze latente determinate de procesul de modernizare, au loc mutaţii genetice, nu cu titlu de excepţie, cum se întîmplă de regulă în acest tip de literatură, ci la nivel de colectivitate, provocînd o ranversare a ceea ce noi considerăm îndeobşte „normalitate“. Metamorfoza esenţială ce devine regulă, nu accident, este violenţa morbidă a copiilor ce trăiesc în haite şi clanuri (noi forme de organizare a societăţii în care ocrotirea conferită de număr e definitorie) şi tind să se întoarcă la un trai primitiv. Şcoala nu mai reprezintă decît un instrument prin care Autoritatea, altfel invizibilă, ţine oamenii sub control. Aparatele electrocasnice şi mijloacele de transport devin de prisos, reapare trocul, oamenii se îmbracă din nou în piei de animale, sînt căutate cu disperare şi cu speranţă gropi de gunoi pentru a se readuce la suprafaţă „timpul dispărut al abundenţei“, timpul comodităţii. Cîntecele de leagăn se transformă în cîntece de război, accesul la limbajul elaborat este refuzat de această involuţie a societăţii, căci exprimarea se va face prin mormăituri, răcnete, priviri furioase. Locuinţele abandonate sînt ocupate de cei cu iniţiativă, la etajele superioare ale blocurilor apar ferme de animale, toate tabuurile de sex dispar şi haremul devine ceva absolut normal... Dispar, însă, pentru a fi înlocuite cu alte tabuuri cărora omenirea le rămîne prizonieră şi care duc la o nouă distrugere. Doris Lessing creează imaginea societăţii omeneşti ca cerc al eternei reîntoarceri a identicului, a evoluţiei dominate de clişee şi a distrugerii inevitabile. Adaptarea are mereu o limită. Lumea se prăbuşeşte mereu într-o altă „ordine“. Problema vinovăţiei şi a responsabilităţii rămîne mereu deschisă.

Viitorul oferă perspectiva unei întoarceri în timp, la începuturile civilizaţiei. Aceste nuclee de barbarie şi de primitivism se extind, chiar dacă avem şi o atitudine de implicare voluntară din partea celor doi îndrăgostiţi (o ciudăţenie inacceptabilă!) Emily şi Gerard, care vor să reorganizeze o parte din copii, creînd, în numele democraţiei totale utopice, o altă ierarhie şi alte legi ce-şi vor găsi sfîrşitul. Este concretizată astfel ideea că toate modurile noastre de viaţă, toate compromisurile şi toate adaptările sînt efemere, tranzitorii, că toate tabuurile şi toate obiceiurile vor fi, rînd pe rînd, înlocuite, că toate eforturile şi încercările oamenilor se vor dovedi într-o zi precare şi inutile. În noua lume, valorile morale nu mai există, sau dacă există, sînt privite cu suspiciune şi anulate, fiind caracteristice individului şi nu societăţii. Tot ce mai contează sînt instinctul şi capacitatea de supravieţuire, curajul de a pleca, atunci cînd aerul devine irespirabil, luînd cu tine doar nişte pături, spre un alt pămînt al făgăduinţei, iluzoriu. Libertatea dobîndită nu mai este decît o purificare de rămăşiţele „civilizaţie“, de poverile ei. În plină descompunere există totuşi o funcţionare care mînă, gravitaţional, lumea spre altceva. Văzuţi din viitor, oamenii dintotdeauna par doar „nişte animale mici şi îngîmfate“, care doar îşi joacă rolurile şi care nu au ştiut niciodată să găsească punctul de echilibru între legile necesităţii şi libertate.

 

Doris Lessing creează, cu multă subtilitate, şi o altă dimensiune a existenţei ce oferă alternative acestei distopice vieţi spulberate de furtuna descompunerii. Lumea descoperită în spatele peretelui este resimţită de bătrînă ca o proiecţie a unei stări mentale anterioare (şi ne putem gîndi la avatarurile fiinţei umane), însă ininteligibile înaintea acestei concretizări. Vizitînd copilăria fetiţei, Lessing creionează şi portretul familiei acesteia, în care mama opresivă şi tatăl absent fac din ideea de familie un soi de închisoare după chipul şi asemănarea căreia este alcătuită şi societatea. Cutreerînd prin camere şi grădini, bătrîna găseşte şi posibilitatea de a se confrunta cu propriile-i probleme, de a-şi chestiona propria-i identitate. Aceste alternative posibile se transformă în finalul romanului într-un paradis utopic, unde îşi găsesc salvarea cîteva personaje din roman.

Amestec de realism critic, psihologie şi misticism, romanul le oferă cititorilor posibilitatea de a-şi măsura propriile puteri interpretative şi asociative, graţie cadrului simbolic extrem de generos. De ce oare Emily, atunci cînd este lăsată la bătrînă, are asupra ei Biblia, o carte ilustrată şi romane SF? Care este simbolistica covorului jamesian din camerele imaginare sau a punctelor cardinale din care se pleacă şi în care se ajunge? Sînt doar cîteva dintre provocările şi premisele unei lecturi deschise, pe care Doris Lessing le strecoară în povestea sa despre trecutul, prezentul şi viitorul omenirii.

Raţiunea tehnică, preocupată exclusiv de ajustarea mijloacelor la scop („indiferentă dacă oprimă sau eliberează“, cum observa Rorty), are ca alternativă, în Memoriile unei supravieţuitoare, resurgenţa gîndirii mitico-simbolice şi perceperea intuitivă a realităţii prin coborîrea în straturile adînci ale subconştientului, omul putîndu-se astfel re-apropia de esenţa fiinţei sale.