Noua politică românească (cum s-ar putea denumi perioada
începută la finalul anului 2008) se caracterizează prin apelul exclusiv la două
manete de justificare a deciziilor cu impact social: dihonia naţională (vezi
„salariile nesimţite“, „pensiile nesimţite“, „primele nesimţite“ etc.) şi „aşa
zice UE“. De curînd, şi cei care obţin venituri din drepturi de autor au
devenit o anormalitate pe faţa naţiunii, o excepţie ce trebuie stîrpită – aşa
că noii guvernanţi se pregătesc să ia măsuri: impunerea de contribuţii de
asigurări sociale pe drepturile intelectuale.
Să vedem, aşadar, cum gîndesc domnii.
Domnul Mihai Şeitan, ministrul Muncii, spune: „Nu e normal
ca cei care acum lucrează cu convenţii civile sau pe drepturi de autor să se
trezească că nu vor avea pensie. Nu vrem să ajungem ca Statul să le asigure
pensii minime de subzistenţă din această cauză“ (citat de Hotnews). În primul
rînd, nu e treaba statului să se gîndească la asta: acest gen de logică ar duce
la instituirea de contribuţii în sumă fixă (minimul care ar asigura bunăstarea
la pensie) la Fondul Asigurărilor Sociale pentru toţi cetăţenii patriei, căci
dacă Gigi Becali dă faliment şi n-are din ce să trăiască, pentru că n-a fost
prevăzător?
Asigurările sociale sînt un drept, nu o obligaţie, nu e misia
statului să decidă cum vrea omul să-şi trăiască viaţa. Conform aliniatului (2)
al articolului 5 al actualei Legi a pensiilor, „Se pot asigura în sistemul
public, pe bază de contract de asigurare socială, în condiţiile prezentei legi,
persoanele care se regăsesc în situaţiile prevăzute la alin. (1) şi care doresc
să îşi completeze venitul asigurat, precum şi persoanele care nu se regăsesc în
situaţiile prevăzute la alin. (1)“ – adică oricine; în plus, beneficiază de
asigurare obligatorie în sistemul public inclusiv persoanele care obţin venituri
din activităţi independente – din meserii liberale sau ca persoane fizice
autorizate. Nimic nu-i împiedică pe cei care nu vor să ajungă la mila statului
să-şi asigure bătrîneţile. Trec peste aspectul inexistenţei unui studiu care să
ateste numărul persoanelor obţinînd venituri din drepturi de autor aflate în
situaţia de a nu fi asigurate în sistemul public de pensii. Restul ţine de o
foarte dubioasă gîndire de epocă fordistă (muncitorul legat de glie faţă de
care patronul/statul are grijă să nu-şi asume responsabilităţi după ce el şi-a
epuizat forţa de muncă) a unui partid de dreapta cu viziuni paternaliste de
fostă stîngă (statul gîndeşte pentru tine).
Domnul Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor, spune:
„Este vorba de o intrare în legalitate, sau, mai degrabă, în normalitate. Toţi
cei care au un venit salarial trebuie să plătească contribuţiile de asigurări
sociale“ (Hotnews). Şi are dreptate, aşa e – doar că drepturile de autor nu au
fost, nu sînt şi nici nu vor fi vreodată, cu toate siluirile la care definiţia
lor e supusă, drepturi salariale.
În general, Legea drepturilor de autor e cunoscută şi sub
numele de Legea proprietăţii intelectuale – adică, pe înţelesul domnului
Vlădescu, veniturile provenind din drepturi de autor nu sînt asimilabile celor provenite
din activităţi salariale, ci celor emanînd din exploatarea unor bunuri aflate
în proprietate. Pe englezeşte se numesc intangible assets (bunuri
intangibile/simbolice). Mai departe, tot spre uzul angajaţilor de la Finanţe:
la fel ca un apartament (aproape), drepturile de autor pot fi cesionate şi
lăsate moştenire (durata copyrightului este de 70 de ani după moartea
autorului), opera poate fi vîndută sau închiriată, drepturile (şi cele
patrimoniale, şi cele conexe) pot fi cedate spre administrare unor terţi,
persoane juridice (organisme de gestiune colectivă).
E ca şi cum te-ai gîndi că
proprietarului unei locuinţe pe care o închiriază i-ar prinde bine nişte bani
în plus la pensia viitoare şi l-ai pune să plătească CAS pe chiria încasată.
Cazul jurnaliştilor plătiţi cu salariul minim pe cartea de muncă şi primind
restul sub formă de drepturi de autor e unul special – o situaţie în
detrimentul jurnaliştilor, dar pe care aceştia, ca cetăţeni majori şi
vaccinaţi, o acceptă. E opţiunea lor de viaţă şi nu e treaba statului român să
reinterpreteze statutul drepturilor de autor pornind de la o problemă
punctuală, pe care o cunoaşte doar fiindcă celor care-l conduc îi stă ca
spinu-n coaste. Aceştia ar trebui să se gîndească mai degrabă, de pildă, la
remuneraţia echitabilă pe care autorii o primesc din partea bibliotecilor care
împrumută cărţi: e vorba de un venit salarial, şi cum ar fi să se plătească, pe
această sumă minimală, CAS pe numele lui Mihail Sadoveanu?
Iar logica poate merge şi mai departe: România a semnat
Convenţia de la Berna în 1927 – iar Convenţia de la Berna stipulează, printre
altele (cum ar fi, că e vorba despre exploatarea unui bun…), tratamentul egal
al deţinătorilor domestici de drepturi de autor şi al celor străini – deci, în
consecinţa gîndirii logice a domnului Vlădescu, pentru reprezentarea piesei
Toţi fiii mei, Teatrul Naţional din Bucureşti va trebui să vireze CAS-ul
domnului Arthur Miller, cetăţean american, între timp decedat.
Lăsînd, însă, la o parte seria de situaţii de-a dreptul anecdotice
pe care le poate naşte interpretarea în termen de venituri a domnului Vlădescu
în ce priveşte drepturile de autor, ceea ce distruge cu satîrul actuala
iniţiativă tomaalimoşească a Guvernului e mult mai grav.
Sistemul drepturilor de autor nu are de-a face cu obţinerea
de venituri, nu e o formă mascată de salarizare. Drepturile de autor sînt una
dintre marile idei – contestată, acum, tocmai în termenii ei financiari – ale
lumii moderne: scopul lor este stimularea comunicării – de idei, viziuni, informaţie
– şi a celor care au ceva de comunicat lumii. Sistemul drepturilor de autor e
menit să-i încurajeze pe scriitori să scrie, pe muzicieni să creeze, pe artişti
să picteze (etc.), pe dansatori să danseze, dîndu-le controlul asupra acestor
forme de expresie. Ceea ce contează nu e pe cît vînd eu ceea ce scriu, ci
faptul că eu şi numai eu pot decide felul în care ceea ce scriu va fi folosit
şi transmis. A interpreta drepturile de autor drept muncă salariată e cea mai
cruntă lovitură ideologică dată unui principiu fundamental al societăţii
globale în care trăim – mai rău decît să-i plăteşti CAS lui Michael Jackson e
să nu ştii ce înseamnă creaţie şi libertate de expresie. Restul se rezolvă:
rezidenţă fiscală în Bulgaria.
P.S. Ideea taxării suplimentare a drepturilor de autor îl
are drept părinte (cu aproape un an în urmă) pe liderul sindical Bogdan Hossu
şi era declarat ţintită împotriva presei. După reacţia organizaţiilor
profesionale ale artiştilor, luni, pe 11 ianuarie, ministrul Muncii a dat
înapoi, declarînd că vor plăti CAS numai deţinătorii de drepturi de autor care
nu au carte de muncă. Doar că în materie de drepturi de autor, tratamentul
fiscal nu poate fi aplicat discriminatoriu – astfel încît, dacă „ideea“ (nu
tocmai abstractă, de vreme ce e inclusă în proiectul noii Legi a pensiilor)
domnului Şeitan se va materializa legislativ, Curtea Constituţională îşi va
recăpăta poziţia de adevărată instituţie guvernatoare a statului.
Nu va bazati pe Curtea Constitutionala! Ce va dori guvernul sa faca, va face, INDIFERENT DE OPINIILE ALTORA CHIAR SI DE ATITUDINEA SI PROTESTELE LOR. pentru ca acest guvern si aceasta putere nu intelege democratia si liberalismul, nu intelege ca oamenii trebuie sa gandeasca singuri ...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters