OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Povestea

În L’année dernière à Marienbad (1961) are loc întîlnirea dintre o femeie (A) și doi bărbați (X și M). M pare a fi soțul, iar X amantul. Acesta din urmă încearcă să o convingă pe A că s-au mai întîlnit cu un an înainte în somptuosul hotel din Marienbad, atunci cînd aceasta a promis să fugă cu el un an mai tîrziu (prezentul în care se desfășoară presupusa rememorare a anului trecut). În poveste totul pare a porni din acest loc. Care dintre personaje spune adevărul? Oare chiar s-au întîlnit cei doi amanți? Oare femeia își amintește de străinul care încearcă să o seducă și se preface că nu îl recunoaște pe X? Este posibil ca ea să fi uitat tot ce s-a întîmplat anul trecut la Marienbad? Toate aceste întrebări nu au sens. Povestea nu are importanță, așa cum muzica și „dialogul“ nu au importanță. Acesta este, vorba lui Alex. Leo Șerban, un film-hipnoză, numai că nu se știe cine este hipnotizat. X și A sau eu, cel care privește filmul. Poate că dincolo de ecran nu este o proiecție, poate chiar eu sînt cel proiectat. Sînt chiar în Memorie. Sînt chiar în creier. Filmul este o călătorie de-a lungul traiectoriilor sinaptice, pe o hartă a propriului sistem nervos.

„Trecuturi“ coexistente. Sinapse

Senzualitatea barocă a interioarelor și a decorațiilor din hotel se opune geometriei conștiente a vieții rațiunii. Filmul este o hartă a Gîndirii și a Memoriei, însă, în această hartă, mai multe file sînt suprapuse. Mai multe versiuni ale aceleiași vîrste coexistă. Memoria nu mai este simpla sumă a amintirilor, ci deopotrivă suma amintirilor și a uitărilor. Fiecare versiune a trecutului își are propria vîrstă. Fiecare variantă a anului trecut la Marienbad își dispută prezentul cu aceeași fervoare și cu același drept. Totul – pînă și tăcerile din film – imploră o soluție. X și A sînt prizonieri ai prezentului. Ei încep să existe atunci cînd filmul este proiectat și încetează să mai fie atunci cînd filmul se sfîrșește. Senzațiile – adevăratele personaje ale filmului – aparțin trecutului. Ele călătoresc între paginile memoriei. Resnais depășește tipologia oricărui personaj (o categorie atît de literară) pentru a ajunge la senzații, la o viață, dincolo de psihologie, la Gîndire și, inevitabil, la creier, cu mecanismele sale cerebrale. Diferitele vîrste ale lumii coincid cu tot atîtea senzații, iar gîndirea este timpul – împotriva ceasului, împotriva cronologiei – care corespunde acestor senzații.

Poate că adevăratul text al filmului lui Resnais îi aparține lui Proust sau chiar lui Radu Petrescu din Didactica nova („Stările de suflet trebuie considerate doar ca niște aparate optice servind la fixarea unor imagini – și atîta tot, știind însă că în desenul acestora din urmă, pentru a-l face să trăiască, ora prezentă își depune conținutul ei sentimental; imaginea nu este imagine decît pentru că e în permanență vie și dacă am încerca s-o despărțim de conținutul ei actual, altul de fiecare dată cînd o întîlnim, din vietate groasă și colorată nu ne-am alege decît cu două biete cadavre informe în care nici în cele mai rele coșmare n-am accepta a ne recunoaște. [...] stările noastre de suflet sînt aparate optice defectate imediat după întrebuințare, este greu să încerci imposibilul“). Nu reușim să recuperăm vreodată trecutul prin amintire, ci doar „acea unitate ritmică pe care se desfășoară imaginile noastre despre noi înșine“, pentru a cărei captare, aici în interiorul Filmului-Memorie, nimic nu este imposibil.

 

Asemenea lui Proust, Resnais ne arată că ocupăm un loc care sporește întruna în Timp, care nu este niciodată pierdut, care este încorporat în noi. Timpul este, fără întrerupere, trăit, secretat de noi înșine, gîndit de noi înșine, Imagine despre noi înșine de-la-mai-multe-vîrste.

 

Într-un anumit sens, L’année dernière à Marienbad atinge magnetismul și misterul filmului mut. Imaginea și sunetul (muzica și dialogul) se opun determinînd o tensiune proprie unui anumit mod de a face cinema. Este momentul în care cinema-ul abandonează armele narațiunii. Ia astfel naștere posibilitatea de a transforma imaginea în Timp, un timp împietrit, independent de mișcare. Resnais respectă cerința lui Artaud de a crea un cinema al creierului, filmul unei făpturi cerebrale. Este însă un creier-senzație, nu o mașină a intelectului, ci un mecanism producător de „sinapse cinematografice“ (Deleuze).

Azi

Din perspectiva duratei și a ritmului cu care ne-am obisnuit astăzi, Anul trecut la Marienbad devine un film exasperant. Camera se mișcă de-a lungul interioarelor baroce și de-a lungul grădinilor carteziene pe fundalul unor cuvinte abia șoptite. Nu știm dacă cei doi amanți s-au întîlnit în ’28 sau ’29. Neconcordanța dintre sunet și mișcare este sistematică. Se aud pașii mergînd prin pietriș în timp ce unul dintre personaje urcă scările, se aude muzica de orgă în timp ce noi vedem violoniști. Nu există nici o certitudine. Filmul lui Resnais merge prea departe în încercarea de a traduce în imagine straturile coexistente ale Trecutului. Dacă petreci mai mult de o oră pe zi în fața televizorului, filmul lui Resnais va fi aproape imposibil de urmărit. Între televiziune și cinema există o diferență fundamentală. Televiziunea este întotdeauna în prezent. Se agață mereu de prezent. Disprețuiește trecutul sub tirania actualității. Cinema-ul, dar mai ales L’année dernière à Marienbad, este întotdeauna în trecut, imagine a creierului. Imagine fără exterior, imagine lăuntrică. În gîndirea cinema-ului sîntem cu toții imagini ale trecutului.*

–––––––––––––––––––
•    Rupînd o tradiție de aproape un secol,  în 2002 Aleksandr Sokurov a realizat filmul-experiment Arca rusă, primul lungmetraj care se descotorosește cu totul de montaj, realizînd durata reală în interiorul unui singur cadru mobil interminabil. Motivația regizorului rus a fost tocmai aceea de a a filma „timpul“.