OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe lîngă realitatea plată şi ordonată a ecranului de cinema, viaţa din afara sălii de cinema devine greu de cuprins. După ce luminile s-au aprins, cele două lumi – lumea umbrelor şi lumea cotidiană – îşi dispută persoana mea cu aceeaşi convingere. După ce filmul se termină, realitatea pare dezordonată, lipsită de sens, haotică. Cinema-ul nu arată simple imagini, ci le înconjoară cu o întreagă lume, cristalizează timpul. Acel timp – out of joint – despre care vorbea Hamlet. Întoarcerea dintr-o altă lume îşi lasă urmele asupra corpului meu. Este nevoie de timp pentru ca imaginile să îmi părăsească mintea, pentru ca realitatea să (re)devină iar realul meu. Creierul şi corpul meu trebuie să se obişnuiască. Însă unele filme – cele mai bune – au obiceiul de a zăbovi mai mulţi ani. Imaginile se transformă în senzaţii: Eu devin măsura acestor imagini. Ce ştie corpul meu despre film? Cinema-ul este gîndire, însă o gîndire la care are acces propriul meu corp. Cinema-ul este o gîndire care trebuie să descopere trupul pentru a-l reîntoarce mult mai violent către viaţă. Filmul mă obligă să gîndesc ceea ce este ascuns de gîndire, ceea ce rămîne în afara gîndirii. Camerele lui Tarkovski, spaţiile dezolante ale lui Antonioni, interioarele lui Bergman sînt lumi care „respiră“ un aer străin de aerul cotidian. Fiecare cadru din Amacord este rezultatul unei gîndiri care „sculptează în timp“(Tarkovski). Montajul, gros-planul, mişcarea camerei, sunetul şi muzica filmelor „gîndesc“ o relaţie stranie cu „povestea“ care este spusă. Filmul este o gîndire poetică străină limbajului.

 

Iată-mă aflat în faţa unei întrebări ce se conturează din ce în ce mai clar: „Ce gîndeşte filmul? Care sînt ideile sale?“. Numai imaginile sale îmi pot răspunde. Ce se poate vedea în primele cadre din Călăuza? O cameră veche, îmbîcsită. Pereţii se „descompun“ în faţa ochilor mei, ferestrele nu par să arate o lumină din lumea cotidiană. Camera poartă semnele construcţiei şi urmele timpului. Pereţii „respiră“ asemenea unui plămîn imens. Camera se „exprimă“ independent de acţiunea filmului. Liniile sale sînt întrerupte de nenumărate pliuri în timp şi în spaţiu. Sînt împletiri ale materiei, deveniri ale spaţiului (construcţii, structuri industriale împletite în peisaje naturale şi în ruinele umanului) şi împletiri ale inimii (secvenţe onirice, întinderi de apă cu aer de interioritate). La fel ca în scenele de levitaţie din filmele lui Tarkovski, camera (de filmat) se mişcă de parcă ar pluti în aer. Filmul este o „fiinţă“ care gîndeşte. În afara gîndirii mele, cinema-ul îşi construieşte propriile „idei“ despre mişcare şi ritm, propriile noţiuni despre timp şi despre spaţiu.

Va urma...