Autor: 
Categoria: 
Despre Alexandr Ivanov am auzit prima dată la Frankfurt. Boris Groys, cunoscutul filozof şi estetician, profesor la Karlsruhe şi autorul faimoasei cărţi, Stalin – opera de artă totală, mi-a povestit despre el lucruri impresionante. Saşa Ivanov nu doar că face parte dintre acele puţine „minţi sclipitoare“ care au mai rămas în Rusia postsovietică, ci este cel care a reuşit să aducă în dezbatere teme majore, într-o perioadă în care marea parte a intelighenţiei ruse era fascinată de Kremlin şi se ocupa doar de „acumularea“ de capital şi funcţii. Saşa Ivanov a reuşit, în calitatea sa de editor şi „intelectual public“, să descopere autori, să-i impună şi chiar să producă adevărate fenomene literare şi cultural-politice.
De unde să începem? Hai să vorbim puţin despre contextul cultural postsovietic, despre ce înseamnă el şi care este situaţia actuală a culturii ruse.
Întrebarea cea mai dificilă:
cînd a început acest „acum“ al contextului rusesc
contemporan (cultural, politic etc.)? Mi se pare că, la un moment
dat, sintagma „postsovietic“ a încetat să mai descrie
fenomenele care aveau loc atît în Rusia, cît şi în
Ucraina, România, Polonia. Acest termen s-a învechit,
deşi mulţi dintre noi, din obişnuinţă, îl mai folosim
încă. De pildă, acum patru ani, cînd am vizitat
Bucureştiul, m-am dus să văd Muzeul Ţăranului Român, iar
după ce am admirat geniala colecţie de icoane pe sticlă, de
sculpturi în lemn şi alte adevărate capodopere, am descoperit
că la subsol era o expoziţie, care avea ca temă atrocităţile
comunismului românesc şi consecinţele acestuia (care a avut
ca finalitate distrugerea culturii vechi, ţărăneşti,
tradiţionale). M-a mirat foarte tare antisovietismul primitiv,
„rugos“ oarecum, al acelei expoziţii. La fel cum ar fi arătat o
expoziţie, bunăoară, a procesului „parcelării“ pămînturilor
în Anglia secolului al XVI-lea: fotografii cu sărăntoci,
spînzurători cu vagabonzi (foşti proprietari comuni de
pămînturi), decrete regale de prigonire a cerşetorilor, ruine
ale satelor abandonate etc.
Convingerea mea este că perioada
postsovietică a încetat în Rusia atunci cînd
„antisovietismul“ a încetat să mai fie un instrument
eficient în formatarea unui proiect al unui „viitor dorit“.
Cu alte cuvinte, perioada postsovietică s-a epuizat atunci cînd
a devenit limpede că „starea postsovietică“ a încetat să
mai aibă, vorba lui Marx, funcţia unei culturi unificatoare; nu mai
avea rolul „iluziei interesului comun“ pe care anticomunismul,
fără-ndoială, l-a jucat de-a lungul unui întreg deceniu (de
la finele anilor ’80 pînă către finalul anilor ’90) în
existenţa ţărilor noastre, dar şi în conştiinţa mea
personală, politică şi culturală. De pe la finele anilor ’90,
contextul rusesc începe să se modifice – deşi în
spaţiul literar domină pînă azi direcţia postsovietică,
postmodernistă, postconceptuală (Pelevin, Sorokin, Prigov,
Rubinstein, Tolstaia). Dar, la jumătatea anului 2000, apar în
scenă neorealiştii (Uliţkaia, Kabakov, Slavnikova, Prilepin,
Sadulaev) şi neomoderniştii (Limonov, Elizarov, Boiaşov). În
paralel, la noi cel puţin, scade treptat interesul faţă de
„postmodernismul“ filozofic şi creşte apetitul pentru
cunoaşterea „pozitivă“ (sociologie, antropologie, istorie).
Putem vorbi despre o transformare radicală a culturii ruse de după destrămarea imperiului sovietic?
Să spun că, la ora actuală, cultura
trăieşte oarece transformări serioase nu pot. Mai degrabă e vorba
de o pauză. Iar pauza aceasta s-a instalat cîndva, în
anii ’70, odată cu expansiunea lentă a postmodernităţii. Lucrul
acesta e pus în legătură cu anul 1968, cu evenimentele de la
Paris, dar momentul esenţial îl constituie victoria mişcărilor
de eliberare naţională în ţările lumii a treia. Această
victorie a pus aceste ţări în faţa unei dileme: către cine
să se îndrepte? către SUA sau către URSS? Configuraţia
duală a lumii dicta implicit necesitatea de a evada din această
schemă rigidă. Soluţia a fost în postmodernism, în
încercarea de a evita opoziţiile prea tranşante, care
definesc de secole cultura. Cotitura postmodernistă a avut loc, iar
pînă în acest moment cultura nu a reuşit să scape din
această capcană. Starea asta de lucruri nu a fost tulburată nici
de moartea URSS-ului, nici de 11 septembrie. Dimpotrivă, ele nu au
favorizat formularea unor mari problematici, ci au provocat o
atomizare a celor deja existente.
Nu m-aş încumeta să spun că se
întîmplă ceva care poate să depăşească această
pauză. Nu sînt deloc convins că actualele procese culturale
pot provoca explozii, că pot curge precum o cascadă sau sînt
în stare să provoace o nouă renaştere. În Rusia
secolului al XX-lea, au existat doar trei explozii culturale. Prima,
evident, a fost cea definită drept „Epoca de argint“. Apoi, la
începutul anilor ’20 – legat de manifestările stilului
sovietic –, avangarda istorică, constructivismul, formalismul. În
anii ’30, toate acestea suferă cunoscutele transformări care se
revarsă în anii ’40 în „stilul imperial“. Atunci,
în locul universalismului revoluţiei mondiale vine stilul
imperialist-stalinist. Dar cel mai interesant şi, de fapt, ultima
renaştere culturală s-a consumat la noi în epoca brejnevistă,
aproximativ de la finele anilor ’60 pînă la începutul
anilor ’80. Se manifestă în filmele lui Tarkovski, precum şi
în primele filme ale lui Mihalkov şi Gherman. În sfera
umanistă activează Lotman, Averinţev, Mamardaşvili, Gasparov.
Simultan, apar germenii rockului rusesc. În literatură apare
fenomenul numit „Naş sovremennik“ („Contemporanul nostru“),
cînd, în scurt timp, în aproape doi-trei ani, apar
cîteva romane geniale: Peştele-rege de Astafiev, Despărţirea
de Matiora a lui Rasputin, Lad de Belov. Atunci au fost scrise cele
mai valoroase opere ale lui Abramov, Trifonov, Bitov. În
pleiadă e şi Brodski, chiar dacă deja în emigraţie, el
aparţine aceluiaşi fenomen. Epoca asta poate fi denumită „elinism
tardosovietic“. Vorbind mai pe larg, amurgurile imperiilor nasc
sinteze culturale incredibile. Să ne amintim doar de Imperiul
Austro-Ungar, imediat după Primul Război Mondial, sau de Imperiul
Britanic din anii ’40.
Practic, Rusia trăieşte din inerţia
acelei moşteniri a exploziei culturale din epoca tîrzie a
brejnevismului. Şi trebuie menţionat că explozia asta este parte
dintr-un proces global mai amplu – e vorba şi de arhitectura
industrială a periferiilor marilor oraşe, precum şi de întreaga
infrastructură de care ne folosim şi azi. Paradoxal, epoca
brejnevistă, pe care o numim de stagnare, a stimulat apariţia unei
renaşteri culturale incredibile. Rezultatul cultural al Rusiei
gorbaciov-elţînist-putiniene nici nu se poate compara ca
amploare cu ceea ce s-a produs în anii ’70. Cu toate
libertăţile, cu apariţia tuturor noilor instituţii, a
comunităţilor culturale şi a noilor forme care au venit în
ultimii ani. Epoca actuală se manifestă nu doar în plan
economic, ci şi în sfera culturală, ca o epocă-receptor ale
cărei energii sînt irigate de anii ’70. Iar fenomenul nu
este valabil doar pentru Rusia, anii ’70 au fost productivi în
întreaga lume. Optimismul şaizecist a caracterizat, într-o
formă sau alta, toate ţările care au participat în mod activ
la cel de-al Doilea Război Mondial. Optimismul a cedat locul
pesimismului deceniului al VII-lea, aş-teptările metamorfozelor
sociale şi germenii revoluţionari s-au dus pe apa sîmbetei,
iar cultura, la rîndu-i, a reacţionat prin apariţia de
capodopere. Capodopere stranii, cam decadente, dar care amintesc
foarte bine de exemplele cele mai reuşite ale culturii epocii
moderne.
Ai demarat un proiect devenit faimos, editura Ad Marginem. Ai început în anii ’90 cu nonfiction, cărţi de nişă, „carte intelectuală“, cu o ideologie bine definită. În acei ani eraţi o editură „elitnaia“. Odată cu anii 2000, după ce aţi început să editaţi literatură, aţi produs cele mai mari scandaluri culturale. V-aţi transformat din acea editură mică în cea mai mediatizată editură din Rusia, cu toate că scoateţi în jur de 60 de cărţi pe an. Cum a decurs totul?
De bună seamă, am cam făcut
„gălăgie“. Toate s-au petrecut într-un mod neaşteptat.
Din 1998 editam puţin cîte puţin şi ficţiune: Pavel
Pepperştein şi Sorokin (conceptualişti). Apariţia în 1998 a
celor două volume de Sorokin şi a romanului Iubirea mitogenetică a
castelor de Anufriev şi Pepperştein (iniţiatorii şi liderii
grupului „Hermeneutica medicală“) au marcat începutul unei
noi perioade. În 1999 am editat Slănina albastră de Sorokin.
Către 2002, tirajul ei atinsese 30.000, dar adevărata lovitură s-a
dat cînd gruparea de tineret pro-Kremlin (care se numea „Cei
ce merg împreună“, acum se numeşte „Ai noştri“) a
organizat în centrul Moscovei o acţiune de protest împotriva
lui Sorokin (scopul ei era să atragă atenţia opiniei publice
asupra pregătirii, la Teatrul Balşoi, a operei Copiii lui
Rozenthal, pentru care Sorokin scrisese libretul). Acest grup a pus
la cale ceva intermediar între o acţiune contemporană de artă
şi un miting politic: pe fundal de Ceaikovski (o arie din Evgheni
Oneghin), nişte bătrînele aduse de lîngă Moscova
trebuiau să rupă cărţile lui Sorokin şi să le arunce într-un
enorm vas de WC instalat în faţa Teatrului Balşoi. După ce
acest „spectacol“ a apărut pe toate posturile de televiziune
centrale, s-a pornit ceva cu adevărat absurd: eu şi colegul meu
Kotomin am început să fim intervievaţi de jurnalişti de la
televiziuni şi posturi de radio, iar cărţile au început să
fie cumpărate de oameni străini nu doar de conceptualism, ci chiar
de literatură ca atare. În paralel cu asta, eram chemaţi la
poliţie, deoarece împotriva noastră şi a lui Sorokin erau
deschise dosare pe motiv că „diseminăm literatură pornografică“.
În acelaşi timp – în iunie –, romanul Domnul Hexogen
al lui Alexandr Prohanov, apărut tot la noi, primeşte prestigiosul
premiu National Bestseller, iar Cartea apei, scrisă de Eduard
Limonov, aflat în puşcărie pe motive politice, obţine cel
mai elitist premiu al Rusiei, premiul „Andrei Belîi“ pentru
cea mai bună carte de proză a anului.
Imediat, editura Ad Marginem, formată
din doi oameni (Alexandr Ivanov şi Mihail Kotomin), devine cea mai
mediatizată din Rusia. A nu se uita că eram şi rămînem o
editură de stînga, care editează cartea lui Slavoj Zizek
despre Lenin, textele lui Foucault şi Benjamin, proză contemporană
social-critică rusească, precum şi traduceri (Aldo Nove – despre
victimele culturii de masă, Christian Kracht, Ingo Schultze, Will
Self). În 2003, edităm cartea antiputiniană a ziaristei Elena
Tegubova, Bancurile cucuvelei din Kremlin, care a avut un succes
răsunător (peste 250.000 de exemplare vîndute). Cu toate
astea, nu ne-am îmbogăţit deloc (o mare parte din banii
încasaţi s-au volatilizat pe motiv că nu aveam contabilă
proprie), dar firmele care lucrau cu ridicata, avînd de-a face
cu nişte nechibzuiţi ca noi, au tras lozul cel mare. O ultimă mare
lovitură am dat cu editarea în 2005 a romanului jurnalistului
de televiziune Serghei Dorenko, 2008, în care scriitorul îl
reprezenta pe Putin în chip de thao şi prezicea criza politică
a anului 2008. Dacă e să fac referire la ultimii ani, pot spune că
cele mai de succes cărţi au fost cele două romane ale lui Zahar
Prilepin, San’kea şi Patologii, precum şi romanul lui Mihail
Elizarov, Bibliotecarul. Acesta din urmă a primit în 2008
premiul Russian Booker, cel mai prestigios premiu literar din Rusia.
În ceea ce priveşte literatura nonficţională, pot spune că
am avut succes mediatic cu volumul lui Lev Danilkin, Omul cu oul (o
biografie beletristică a scriitorulu Alexandr Prohanov), care a
intrat simultan în shortlist-ul a două premii – Big Book şi
National Bestseller.
În Rusia există trei premii literare foarte importante: Rusian Booker, Big Book şi National Bestseller. Joacă aceste premii un rol important în vînzarea de carte sau au un rol pur simbolic, de prestigiu?
Dintre cele trei, Big Book oferă cei
mai mulţi bani (100.000 de dolari pentru locul 1, 50.000 de dolari
pentru locul 2, 30.000 pentru locul 3), Russian Booker – cea mai
mare vizibilitate mediatică, National Bestseller – doar asistenţă
mediatică (bani, destul de puţini). Premiile din ultimii cinci-şase
ani au început să influenţeze tot mai simţitor vînzările,
precum şi cuantumul drepturilor de autor, dar şi celebritatea în
mass-media. Tirajele cresc în medie de trei-cinci ori. Nu e de
neglijat nici rolul reacţiilor internautice asupra cărţii (care,
de fapt, sînt infinit mai spectaculoase decît cele din
reviste sau ziare) după premiere. Dacă internetul votează
„pentru“, cartea poate deveni un veritabil bestseller (iar în
cazul Rusiei, aceasta poate însemna şi tiraje mai mari de
100.000 de exemplare). Iată un exemplu: Bibliotecarul a apărut în
2007 (5.000 de exemplare), iar tirajul s-a epuizat într-un an.
După ce cartea a fost premiată, am vîndut într-o lună
10.000 de exemplare şi estimăm să mai vindem încă tot atît.
Dar cum se vede piaţa de carte în ansamblul ei?
O să mă refer la situaţia editorială
autohtonă. Ca şi în alte ţări, la noi au apărut corporaţii
editoriale-gigant (EKSMO, ACT, ATTICUS), care înghit pur şi
simplu editurile mici şi momesc autorii şi redactorii acestora.
Bunăoară, pe Sorokin al „nostru“ l-a cumpărat ACT, ca şi pe
Prilepin. Editurile noastre mici sînt şi mai vulnerabile în
faţa pieţei globale decît cele din lumea occidentală,
deoarece noi trăim într-un stat „corporatist“
neoconservator, a cărui ideologie se bazează pe simbioza dintre
piaţă şi un naţionalism agresiv (ceea ce la prima vedere e o
contradicţie, în realitatea însă nu e aşa). În
consecinţă, programele de susţinere a micilor întreprinzători
sînt inexistente, granturile lipsesc, iar ajutorul merge spre
corporaţiile editoriale (care, în opinia funcţionari-lor
statului, sînt singurele „capabile de concurenţă“ în
situaţia pieţei globale), deşi, pe plan internaţional, editura Ad
Marginem este infinit mai cunoscută decît, spre exemplu, ACT.
Cu toate astea, încercăm să supravieţuim – din contul
economiilor făcute, din reducerile de cheltuieli şi, fireşte, ne
ajută şi experienţa (totuşi, avem 15 ani de supravieţuire în
spate…).
E cel puţin comică autoevaluarea
lui Sorokin
A existat la noi, în ultima perioadă, o discuţie în jurul temei „marii literaturi“, de care şi Rusia e obsedată. La noi, cînd se spune „marea literatură“, „marile teme“ ale literaturii, cei care domină sînt clasicii ruşi. Ce se mai întîmplă cu „marea literatură“ rusă? Există, în continuare? mai este ea posibilă?
Dacă există o mare literatură în
Rusia actuală? Răspunsul meu e: nu. Nici Tolstoi, nici Dostoievski
nu se mai văd acum la orizont. Cel puţin, nu în cohorta
scriitorilor activi acum. Tocmai de aceea, e cel puţin comică
autoevaluarea lui Sorokin – el se fotografiază adesea avînd
în fundal portretul lui Tolstoi, pe care nu ratează niciodată
să-l numească drept principalul mentor. E ridicol, pentru că
Tolstoi a creat un nou spaţiu mental, autonom, a venit cu o
experienţă inedită, în timp ce Sorokin demontează astfel de
spaţii şi e lipsit de orice gust pentru metafizică. În Rusia
nu sînt scriitori de talia unor Orhan Pamuk, Salman Rushdie,
Jonathan Franzen. Sorry, chief... Există însă nişte
beletrişti destul de buni şi „realişti critici“ (Uliţkaia,
Pelevin, Prilepin), există o linie gogoliană, leskiană –
Bojaşov, Elizarov, Adolfîci. Pot apărea în Rusia figuri
aidoma celor amintite din literatura universală? Prognoza mea nu
poate fi decît pesimistă. Eu cred că literatura a pierdut
enorm din cauza dispariţiei în epoca lui Putin a ceea ce numim
„spaţiu public“: teritorii pentru discuţii politice şi
estetice libere. Lumea a pierdut exerciţiul discuţiilor publice,
dar literatura rusă cea mare, aidoma cu cea franceză sau americană,
e produsul acestor dezbateri publice, profunde, intense, a
revoluţiilor antropologice, a mişcărilor sociale. În Rusia a
dispărut, practic, sintagma „intelectual public“, nivelul
polemicilor mediatice este foarte scăzut, iar liderii din mass-media
naţionali lipsesc cu desăvîrşire – precum The Guardian,
The New York Times, Le Monde – iar mai presus de toate, gîndirea
critică de natură politică este inexistentă. Pun aceste fenomene
negative în legătură directă cu regimul Putin şi în
raport cu slaba reacţie a sferei publice din perioada
tardosovietică. În plus, intelectualul rus nu are încredere
în eficienţa discursului critic contemporan.
Eşti pesimist. Unul dintre prietenii noştri, cunoscutul critic literar Lev Danilkin, susţine că Rusia n-a mai produs atîta literatură bună din perioada „Epocii de argint“.
Trăim, oricît ar părea de
paradoxal, în vremuri fertile. Sîntem copiii unui imperiu
prăbuşit. Aminteşte-ţi de înflorirea prozei austro-ungare
(de după declinul imperiului habsburgic) – Musil, Broch, Kafka,
Zweig. Intuiesc că asistăm la naşterea unui „ceva“. Se fac
simţite semnele, sînt tendinţe. Catastrofele, de regulă,
oferă un sol fertil culturii. Noi, ruşii, am suferit o uriaşă
înfrîngere, dar asta este şi fericirea noastră,
speranţa pentru viitor. Cum a remarcat absolut fantastic Heidegger,
unde e fundul prăpastiei, acolo se naşte nădejdea.
Cum vezi tu noul discurs al intelighenţiei ruse postsovietice? Urmărindu-l, am deseori senzaţia că, după căderea imperiului, intelighenţia şi-a pierdut o anumită „identitate imperială“, iar privit dinspre periferia Europei, pare că nici modelul sovietic nu mai funcţionează, dar nici unul nou nu s-a produs. Care este această nouă identitate care se construieşte? Există noul proiect?
E foarte dificil să spun ceva despre
discursul critic al intelectualului rus. E foarte importantă aici şi
poziţionarea lui faţă de convenţionalul termen „Occident“.
Discursul imperial al lui Putin („democraţie suverană“) este un
amestec de naţionalism (antioccidental) şi apologie a
hiperconsumului (în fapt, un occidentalism primitiv, al
dorinţei de a trăi în paradisul consumerismului).
Intelectualitatea rusă mai evoluată încearcă să-şi
definească o identitate autonomă, în opoziţie cu orientările
la modă, orientate spre consum. Dacă e să mă exprim mai frust,
intelectualul din Rusia actuală este împotriva lui Putin, cu
al său naţionalism, dar şi opozant al liberalismului de dreapta, e
ostil şi anticomunismului, şi antisovietismului de „piaţă“.
Totodată, intelectualii au o atitudine critică în privinţa
„eurointegrării“ în spiritul celor propuse de Merkel şi
Sarkozi – a „noilor europeni“ („gemenii“ polonezi, Ucraina
„portocalie“). E vorba despre căutarea a ceea ce am putea numi
„altă europenitate“, punînd accentul pe ceea ce colegul
meu Mihail Kotomin a numit „buzunarele Europei“ – dar nu în
sens de depozitare a banilor, ci în cel al definirii unor
locuri şi ţări întregi, ascunse de euroidentitatea
cunoscută; e vorba de acea Europă care se priveşte pe sine însăşi
din interior şi, de aceea, nu e percepută din afară ca aparţinînd
„Europei“. De aceea, încă e important fenomenul
„europenităţii ruseşti“ ca un fel de „altă europenitate“.
Să amintesc aici figuri precum cea a lui Alexandre Kojeve, cel care
l-a făcut cunoscut pe Hegel francezilor; Rodcenko, Maiakovsky,
formaliştii; Mandelştam cu al său cult pentru arhaismul european
întruchipat de Dante; poetul simbolist Veaceslav Ivanov,
traducătorul lui Eschil şi cîntăreţul extazurilor
dionisiace; bizantinologii ruşi, Lazarev, Averinţev; filozoful
georgiano-rus Merab Mamardaşvili, autor al unor texte, în anii
’70-’80, despre Proust, Kant, Decartes, şi mulţi alţi „ruşi
europeni“.
Toţi cei de dreapta s-au lăsat
seduşi de Kremlin
Dar care mai este relaţia dintre intelighenţie şi politică? În România există o puternică tendinţă de depolitizare. Tradiţional, intelectualitatea română se află într-o stare neconflictuală cu puterea şi o critică doar atît cît îi permite ea sau atît cît să nu-şi rişte privilegiile: deci, fie se plasează în apropierea surselor de influenţă şi bani, fie e „apolitică“. Pe de altă parte, puterea nu are nevoie de ea, căci ea lucrează doar cu „tehnocraţi politici“, aşa că o foloseşte pur decorativ. Fireşte, este punctul meu de vedere. Care este situaţia în Rusia la acest capitol?
În Rusia, raporturile
intelighenţiei cu puterea corespund întru totul descrierii
tale. E vorba, pe de-o parte, de „experţi“, iar pe de altă
parte, de „manageri“, care stau foarte aproape de banii publici.
Toţi cei de dreapta s-au lăsat seduşi de Kremlin, la fel şi cei
de stînga; a rămas aşa-zisa „demşiza“ (democraţi
schizofrenici) – nişte forţe de extremă dreapta, anticomuniste,
care critică puterea numind-o „poliţie politică sîngeroasă“.
Cu nici o grupare dintre cele amintite nu mi-aş dori să mă
identific. Rămîne un soi de „ciucă în buzunar“ şi
rămîn, de asemenea, mici comunităţi critice, de genul
grupării din jurul revistei Hudojestvennyi Jurnal (Moscow Art
Magazine), condusă de Viktor Misiano, şi gruparea de orientare
marxistă, condusă de Boris Kagarliţky. Iar pe lîngă acestea
aş mai aminti şi comunitatea de stînga de pe lîngă
librăria Falanster, unde se organizează sistematic dezbateri în
cadrul „Universităţii muncitoreşti“.
Depolitizarea a avut loc, fără
îndoială. S-a creat un monopol asupra politicii anumitor
forţe, de aceea politica drept teren de confruntare deschisă şi
sistem comun a dispărut. Avem de-a face cu un tip anume,
caracteristic diverselor sfere sociale: funcţionarul administraţiei
de la Kremlin, top-managerul marilor corporaţii, reprezentantul
trupelor speciale, birocratul de stat etc., oameni care se plimbă în
costume scumpe, italieneşti, care conduc maşini luxoase, discută
cum să-şi petreacă finalul de săptămînă undeva, în
Dubai, într-un hotel de 2.500 de euro pe noapte. Astfel de
oameni nici nu-şi imaginează că poţi să-ţi susţii un punct de
vedere, că pentru asta recurgi la dezbateri, concurenţă, sînt
incapabili să asculte argumentele celuilalt. Ei nu pot înţelege
că politica nu e o problemă tehnică sau de putere. Politica pentru
astfel de indivizi este un PR al tehnologiilor de mare complexitate
sau un trash absolut. Această politică n-are de-a face cu
umanismul, iar politica managerială este de-a dreptul barbară,
antiprofesională, şi asta, pentru că managerul nu e cîtuşi
de puţin un profesionist. Numai o criză foarte profundă mai poate
schimba starea asta de lucruri. Şi asta nu doar la noi. Cînd
toate aceste cohorte vor simţi că pămîntul le fuge de sub
picioare, de-abia atunci ne-am putea aştepta la ceva schimbări.
S-ar putea ca politica să revină în sfera umanismului şi să
redevină umanistă. Căci ce deosebeşte politica umanistă de
realpolitik? Politicianul umanist poate formula întrebări. Fie
ele retorice, de tipul: ce e de făcut în situaţia dată?
Oamenii din politica rusă contemporană nu au nici un fel de
întrebări, ei au doar răspunsuri.
Ştim amîndoi destul de bine că la Moscova nu se ştie aproape nimic despre România. Totuşi, ce-i face pe aceşti ruşi, care călătoresc şi profesează în toate colţurile lumii, ca tine sau Boris Groys, să se îndrăgostească de o ţară mică şi „exotică“ precum România?
La un moment dat, mi s-a acrit de
scurtele vacanţe de iarnă petrecute prin călătorii în
capitalele europene şi atunci m-a atras exotismul. Ce ştiam despre
România? Foarte puţin. Citisem ceva cărţi de Mircea Eliade
(şi nu pot spune că m-au impresionat prea tare, nu sînt un
adept al acestui tip de discurs jungian, dar m-a atras prin proza sa,
cu descrieri ale vieţii rurale, „telurice“), ceva cărţi de
Cioran (iarăşi, fără prea mare entuziasm, mai puţin Lacrimi şi
sfinţi, pe care am citit-o în engleză şi m-a atras prin
tonalitate, prin straniul amestec de misticism, hermeneutică şi
melancolie). Am răsfoit cîndva Rinocerii lui Ionescu (să fiu
sincer, nici asta nu m-a impresionat prea mult). Mai ştiam de Celan
(pe care l-am editat integral), Brâncuşi, de muzicienii români
şi de Ceauşescu.
Impresia „românească“ cea
mai puternică, înainte de a ne îmbarca pentru această
călătorie s-a născut după vizionarea filmului sovietic Steaua
fără nume (1978, regia Mihail Kazakov – nota tr). Aşa mi-a picat
la suflet acest film, încît am vrut să văd locurile
acţiunii. Am decis cu soţia mea să mergem la Bucureşti cu trenul,
prin Kiev şi Cernăuţi. La Kiev, am rămas o zi şi am prins
„revoluţia portocalie“, apoi, noaptea, la Cernăuţi au urcat la
noi în compartiment două ucrainene de etnie română,
studente la Universitatea din Bucureşti. Am mers la Bucureşti, la
Braşov, Timişoara, Cluj, Baia Mare. După care am traversat pe jos
(aidoma lui Ostap Bender, doar că în sens invers) graniţa
româno-ucraineană, ajungînd pentru încă o zi la
Mukacevo, Ujgorod şi Lvov. Călătoria m-a tulburat din temelii, dar
în acelaşi timp nu pot explica de ce. Mi-au provocat efuziuni
sentimentale: mirosurile rurale şi cele urbane (celebrul „fum
balcanic“, evocat de Constantin Leontiev, produs de arderea
lemnelor de foc, provenite de la pomii fructiferi, aşa cred), „şicul
provincial“ atît de îndrăgit, într-un restaurant
din Cluj. În plus, palatul lui Ceauşescu, muzeul în care
am văzut copia Columnei lui Traian, la Bucureşti, concertul de
muzică simfonică într-o sală superbă (Ateneul, parcă?),
librăriile şi cafenelele bucureştene şi clujene, biserica uniată,
biserica metodiştilor, tînăra care se ruga cu rîvnă,
într-o mică bisericuţă ortodoxă, precum şi întinsele
– aproape ruseşti – peisaje melancolice (ce tristeţe e în
stepa moldovenească!).
Pentru drum, am înhăţat Dracula lui Stoker (nimic original). Cuvîntul „nemort“ (nosferatul) l-am receptat ca pe o cheie spre înţelegerea trecutului nostru comun. Am înţeles marea problemă a contelui Dracula, faptul că se află parcă între două lumi, între cei vii şi cei morţi, într-un cîmp nediscursiv, i-aş spune, într-un fel de hălăduială interminabilă, tristă, un fel de „nici-nici“. Această sintagmă româno-rusă „nici una, nici alta“, a funcţionat ca o cheie în deschiderea „uşii“ pe nume România. Pe scurt spus, am clacat în faţa României, am „sevraje“ şi acum. Asta e iubire, nu e raţională şi nu are legătură cu nici o „identitate“. Tocmai de aceea, ca editor, îmi doresc foarte mult să public ceva din proza contemporană românească, doar că am o angoasă, teama de a nu face alegerea cea bună. Mă tem ca nu cumva iubirea mea iraţională pentru România să fie trădată de vreo alegere eronată, printr-o explicaţie de tipul „cum mi-am închipuit, aşa trebuie că şi este“. Acum ştiu clar că între România şi Rusia nu e loc de fleacuri din astea.
Traducere din limba rusă de Vladimir BULAT
Etichete:
RSS Feed
Newsletters