CEEA CE NE DESPARTE. Brodsky despre raiul lui Platonov

Autor: Vasile ERNU | Categoria: Rubrici | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dragă Bogdan,

În ce-l priveşte pe Grossman, sînt de partea ta. Însă e foarte greu să judeci. Am o vagă impresie că în „opera“ lui Stalin pînă şi suferinţa e controlată şi gestionată într-un mod aparte. Cum zic ruşii: „nu le este dată tuturor“.

Te-am citit cu atenţie şi cred că direcţia ta de chestionare a distopiei ruse este corectă. Şi dacă tot sînt un „maestru“ al deturnărilor, o să mă folosesc şi de data asta de „slăbiciunea“ ta. Mi-ai amintit de Mandelştam. Zilele trecute, am dat peste un filmuleţ în care Brodsky recita din Mandelştam şi Ahmatova. Brodsky nu recită, face un soi de incantaţii. Printre versuri, mai spunea una-alta. Una dintre tezele lui suna cam aşa: după Revoluţia din Octombrie, mai toţi scriitorii ruşi şi-au pierdut capul, mai puţin două femei, Ana Ahmatova şi Nadejda Mandelştam. Pe lîngă aceste două scriitoare, a mai fost un scriitor care nu şi-a „pierdut capul“. E vorba de Platonov. Mi-am reamintit textul lui Brodsky despre Platonov, pe care-l descoperisem, întîmplător, acum cîteva luni, şi m-am gîndit că ar fi bine să ţi-l prezint. Textul este scris în 1973, ca postfaţă la romanul Fundaţia, apărut la o editură occidentală. În discuţia noastră, acest text mi se pare foarte util. Iată o traducere a amicului meu Vladimir Bulat, un bun cunoscător al lui Brodsky şi Platonov.

Posfaţă la Fundaţia lui Platonov (de Iosif Brodsky)

„Ideea Raiului este o finalitate logică, în sensul că mai departe de-atît gîndirea nu poate merge; deoarece dincolo de Rai nu se mai află nimic, dincolo de acesta nu se întîmplă nimic. Aşa stînd lucrurile, putem afirma că Raiul e o fundătură, altfel spus – o ultimă viziune a spaţiului, sfîrşitul datului, vîrful piscului, dincolo de care nu mai e de făcut nici un pas, poate doar spre Cronos, în raport cu care se şi formulează noţiunea de viaţă veşnică. Aceleaşi lucruri le-am putea susţine şi despre Iad.

Existenţa în fundătură nu e limitată nicicum şi, dacă e să admitem că, acolo, ea dictează conştiinţa şi dă naştere unei psihologii particulare, atunci e necesar să acceptăm că psihologia asta e exprimată prin limbă. Trebuie să remarcăm, din capul locului, că prima jertfă în discuţiile despre Utopii – dezirabile sau atinse – devine gramatica, deoarece limba, rămînînd codaşă în goana gîndirii, se sufocă în modul conjunctiv şi începe să ţintească spre categorii şi construcţii atemporale; drept urmare, pînă şi de sub infinitivele simple solul începe să lunece şi în jurul lor se adună norii convenţionalismului.

Astfel este, în opinia mea, limbajul prozei lui Andrei Platonov, despre care se poate afirma că împinge limba rusă într-o fundătură semantică sau – mai exact spus – dezvăluie însăşi finitudinea limbajului filozofiei. Dacă o astfel de afirmaţie este fie şi pe jumătate adevărată, atunci e suficient deja ca să-l numim pe Platonov unul dintre scriitorii de seamă ai vremurilor noastre, întrucît prezenţa absurdului în gramatică nu mărturiseşte despre o tragedie privată, ci despre una a întregii omeniri.

În timpurile noastre, s-a încetăţenit să analizezi opera unui scriitor prin prisma contextului, iar Platonov se dovedeşte a fi fost un exemplu foarte bun pentru o astfel de întreprindere, dacă el nu ar fi tranşat problema limbii de aşa manieră, ca ea să depăşească cu mult cadrele acelei utopii (construirea socialismului în Rusia), al cărei martor şi cronicar ni se arată în Fundaţia. Fundaţia este o operă deosebit de sumbră, iar cititorul ei închide cartea într-o stare deosebit de deprimată. Şi dacă în acea clipă s-ar putea transforma imediat energia psihică în una fizică, primul lucru care ar trebui făcut ar fi abolirea lumii existente şi proclamarea urgentă a uneia noi.

Asta nu înseamnă nicidecum că Platonov era inamicul acestei utopii, al acestui regim, al colectivizării etc. Singurul lucru ce poate fi pronunţat la modul serios, în cadrul contextului social, este că scriitorul scria în limbajul acestei utopii, pe limba epocii în care trăia; dar nici o altă formă a existenţei nu determină conştiinţa, aşa cum o poate face limba. Doar că, în comparaţie cu majoritatea contemporanilor săi Babel, Pilneak, Oleşa, Zamiatin, Bulgakov, Zoşenko, care erau captivii gurmanderiei stilistice, căci îşi jucau fiecare propriul joc (ceea ce e, în fond, o formă de escapism), el, Platonov, s-a lăsat de bunăvoie prins în mrejele lingvistice ale epocii în care a văzut nişte abisuri pe care, odată atinse, nu le-a mai putut părăsi pentru a glisa pe suprafaţa literaturii, cu ale sale preţiozităţi şi împletituri stilistice etc.

Desigur, dacă ne-am concentra pe genealogia stilului platonovian, am ajunge să invocăm oralitatea populară cu ale sale „împletituri de slove“, pe Leskov, cu tendinţa lui spre povestit, dar şi pe Dostoievski, cu birocratismul său sufocant. Totuşi, în cazul lui Platonov nu e vorba de o continuitate a tradiţiei literare, ci de o dependenţă a scriitorului de însăşi esenţa sintetică (mai precis, ne-analitică) a limbii ruse, esenţă ce a condiţionat – pe seama unor aluzii fonetice, cel mai adesea – apariţia unor noţiuni, fără semantică în realitate. Chiar dacă Platonov s-ar folosi de cele mai elementare mijloace, iar atunci „mesajul“ său ar fi unul viabil, şi voi explica de ce. Dar arma lui cea mai eficientă a fost inversiunea; a scris într-un limbaj esenţialmente inversat, mai clar spus, Platonov a plasat semnul egalităţii între noţiunile limbă şi inversiune – versiunea a început să joace un rol tot mai comun. În acest sens, singurul „vecin“ real, din punct de vedere lingvistic, ar putea fi Nikolai Zaboloţky, din perioada în care a scris Stolbţy.

Dacă Dostoievski, pentru stihurile căpitanului Lebiadkin despre păianjen, poate fi considerat primul scriitor al absurdului, atunci cu acelaşi succes, pentru scena cu ursul-aruncător-de-ciocan din Fundaţia, Platonov trebuie perceput drept primul suprarealist serios. Susţin că primul, şi fac abstracţie de Kafka – deoarece suprarealismul nu este o categorie estetică, închipuită de noi, de regulă ca o percepţie individuală a lumii, ci, mai degrabă, ca un produs al insanităţii filozofice, un rezultat al psihologiei impasului. Platonov nu a fost un individualist, dimpotrivă, conştiinţa sa e determinată de mulţime şi de caracterul absolut impersonal al contingentului. De aici, suprarealismul său impersonal, folcloric şi, pînă la un punct, comparabil cu mitologia antică (de oriunde); iar pe aceasta din urmă o putem încadra în forma clasică a suprarealismului. De aici putem deduce că nu indivizii egocentrici, cărora însuşi Dumnezeu, pe lîngă tradiţia literară, le asigură criza conştiinţei, ci reprezentanţii masei tradiţional impersonale sînt, la Platonov, expresia filozofiei absurdului, şi tocmai de aceea filozofia lui devine cu atît mai convingătoare, dar şi frisonantă prin dimensiunile sale. În comparaţie cu Joyce, Kafka sau, să zicem Beckett, care povestesc despre firescul propriilor alter ego-uri, Platonov vorbeşte despre naţiune, devenită oarecum o jertfă a propriei limbi, mai exact spus, Platonov vorbeşte despre limbaj, capabil să dea naştere unei lumi fictive, robit fiind de gramatica acestei limbi.

Consider că, din aceste motive, Platonov este intraductibil, şi asta tocmai datorită limbajului său, care nu se supune traducerii. Totuşi, e de salutat orice tentativă de a reproduce acest limbaj, care compromite timpul, spaţiul, viaţa însăşi, dar şi moartea, dar nu pe motive «culturale», ci pentru că, la urma urmelor, e chiar limba pe care o vorbim.“

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

CEEA CE NE DESPARTE. Brodsky despre raiul lui Platonov

Autor: Vasile ERNU | Categoria: Rubrici | 0 comentarii