Dragă Bogdan,
Mersi pentru „sărutul european“
din ziua alegerilor, însă eu, de data asta, pentru prima oară,
am spus „pas“. Nu am mers la alegeri. Nu, nu din dezinteres şi
„iresponsabilitate“, ci din simplul motiv că am ajuns la
concluzia că degradarea vieţii politice, a sensului ideii de
politic a ajuns sub nivelul perioadei ceauşiste. Nu exagerez. În
marasmul de atunci se putea spera, acum nu facem decît să
mimăm schimbarea unei găşti cu alta, a unui cartel
politico-financiar cu altul – toate, în esenţă, identice.
Doar o criză cu adevărat majoră ne mai poate salva.
Ironia face ca „modelul Ceauşescu“
să fie acum multiplicat în diverse contexte
politico-economice. Am auzit, cu uimire, că în popor fiicei
preşedintelui i se spune Nicuşoara. Mi se pare că, în acest
caz, i se face o nedreptate „Tovarăşului“. Să explic. Spre
deosebire de actualul preşedinte, „Tovarăşul“ a procedat ceva
mai diplomat. Cînd şi-a luat odrasla, pe Nicu, din
„Dorobanţii“ acelor vremuri, pentru a-l băga „în
pîine“, nu l-a pus direct mare ştab în Bucureşti, ca
să nu zic că nici nu a „îndrăznit“ să-l plaseze în
structurile centrale ale partidului, ci l-a trimis în
provincie, la Sibiu, să o ia de la munca „de jos“. Actualul
preşedinte, spre deosebire de „Tovarăşul“, îşi ia
odrasla din Dorobanţi şi o plasează nu în „teritoriu“,
nu în Bucureşti, ci direct în capitala europeană, în
Parlamentul UE. Cinic şi cu dispreţ total. E adevărat că ambele
odrasle au fost şefi la „UTC-ul“ partidelor părinţilor lor.
O să mă întrebi ce legătură
are asta cu subiectul nostru, ce legătură au aceste „căderi în
profan“ cu literatura? Pentru mine au, fiindcă acesta este unul
dintre subiectele care mă interesează cel mai mult: de ce nu reuşim
să literaturizăm „realitatea“, „istoria cotidiană“, de ce
nu ne putem povesti „destinele reale“, de ce nu reuşim să
scriem texte care să devină critici devastatoare ale „vremurilor
noastre“. Sau poate nu ăsta ar fi rolul literaturii şi îmi
bat eu capul degeaba? De exemplu, nu înţeleg de ce linia
literară începută şi dezvoltată de Caragiale aproape că
dispare odată cu el. Nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu
linia Gogol în Rusia, autorul de la care am început
această discuţie. Păstrînd proporţiile şi diferenţele
majore, cred că între cei doi există o mare afinitate, mai
ales prin modul în care reuşesc să descrie „sufletul
poporului“ din care vin şi prin critica dură adusă societăţii
lor. În Rusia, în spaţiul cultural-politic, textele lui
Gogol reuşesc să incomodeze, să dea răspunsuri exact ca acum 150
de ani şi sînt de o actualitate incredibilă. Oare Caragiale
nu?
Acum, după o săptămînă de
Moscova, cînd stau în Aeroportul Şeremetievo, aştept
Aeroflotul să mă ducă spre casă şi mă întreb, ca mujicii
lui Gogol, „va ajunge sau nu va ajunge la Bucureşti?“, mă
minunez cum de această linie gogoliană a fost atît de
fecundă. E suficient să te gîndeşti la Bulgakov. Apropo,
revenirea asta la Gogol a fost mai degrabă în urma aflării că
anul acesta se fac 200 de ani de la naşterea lui. Culmea ironiei
face ca autorul Sufletelor moarte, născut pe 1 aprilie, să
acţioneze asupra societăţii actuale nu numai prin opera sa, ci şi
prin întreaga-i istorie personală, ignorată în mare
parte. Imaginează-ţi că, acum, două state, Rusia şi Ucraina, se
bat pentru „moştenirea Gogol“: al cui este Gogol? Fantoma lui
Gogol bîntuie Moscova şi Kievul, creînd adevărate
valuri geopolitice şi fenomene social-politice ce depăşesc cu mult
spaţiul literaturii. La 200 de ani de la naşterea sa, Gogol e mai
puternic şi mai influent ca niciodată.
Revenind la întrebare: cum se
face că „Mantaua lui Gogol“ din care s-a născut literatura rusă
a reuşit să fie folosită şi purtată de diverse generaţii de
scriitori? Stînd cu scriitorii ruşi la masă şi povestind zi
şi noapte, observîndu-i, mi-am întărit cîteva
convingeri mai vechi. Simplificînd şi sintetizînd
abuziv, aş reduce ultima mea experienţă în Rusia la trei
observaţii importante, fenomene care au un efect semnificativ asupra
literaturii de acolo. Mai întîi, există o obsesie
permanentă de a teoretiza şi a explica, de a crea o poveste majoră
şi semnificativă pentru orice detaliu aparent nesemnificativ. Mi-a
fost suficient să-i pun o banală întrebare lui Şadulaev, un
scriitor rus în ascensiune: cît costă un bilet de avion
de la Petersburg (unde locuieşte) pînă la Groznîi
(locul lui de naştere)? Ce a urmat? Timp de trei ore mi s-a
prezentat o teorie halucinantă despre legătura dintre mijloacele de
transport şi dizolvarea Rusiei. Răspunsul „corect“ era: 500
euro. Am ascultat fascinat, e un scriitor care impresionează, am
meditat şi am zis: asta nu e România, ăsta e Gogol. Nu a zis
Gogol că Rusia are două necazuri, drumurile şi proştii? Aceleaşi
probleme ca şi la noi, însă interogări şi soluţii total
diferite. A doua mare obsesie este utopia/antiutopia. În
majoritatea discuţiilor cu tripleta lor în mare vogă,
Prilepin-Elizarov-Şadulaev – scriitori din generaţia mea – ai o
senzaţie apocaliptică: dacă acum, imediat, nu apare o
utopie/antiutopie, atunci realitatea va dispărea. Pentru ei,
realitatea există şi are sens doar în orizontul unei utopii,
al unei scriituri. E o teză pe care cu greu o pun la îndoială.
Şi trei: nici un proiect social-cultural-politic din exterior nu e
viabil pentru „noi, ruşii“, de aceea trebuie să ne producem
propriul proiect, propria literatură. Ei nu vor să trăiască viaţa
nimănui şi nici nu aceptă ca cineva să le trăiască viaţa.
Într-adevăr, sînt cîteva forme destul de diferite
de a purta „mantaua lui Gogol“, de a chestiona şi de a da
răspunsuri. I-am ascultat, am discutat, mi-am notat, a început
să mă doară capul şi mi s-a făcut dor de casă.
Şi am revenit la Bucureştiul meu
drag, cu iz oriental şi jargon de UE. Nici nu am coborît bine
din avion şi nimeresc la cîteva dezbateri literare, una după
alta, şi la tîrgul de carte, la care ne facem datoria an de
an. Dintr-odată, mi-am dat seama că am ajuns cu adevărat acasă,
mi-am dat seama că îmi „lipseau“ acele discuţii literare
tipic româneşti: cine, în ce generaţie/gaşcă este,
cine, cîţi centimetri ocupă în „istoria literaturii“
şi cînd vom lua Premiul Nobel, pe care îl merităm cu
prisosinţă.
Acum, ca să termin într-o notă
mai puţin dătătoare de dureri de cap, îţi dau o problemă
pentru acasă: dacă o rezolvi, s-ar putea să găseşti esenţa
dezbaterilor literare tipic româneşti. Problema, pe care eu am
adaptat-o contextului de aici, este inventată de Ilf şi Petrov
pentru eroul lor, Siniţki, şi se numeşte „problema Aritmoid“.
Avem trei oraşe: Bucureşti, Iaşi şi Cluj, cu un număr egal de
scriitori în fiecare. În oraşul Cluj sînt de cinci
ori mai puţini optzecişti decît în celelalte două
luate la un loc, iar în Bucureşti, cu şapte candidaţi la
Nobel mai mulţi decît în Iaşi, unde numărul
optzeciştilor e mai mic cu şase decât în primele două.
Deci: cîţi scriitori avem în fiecare oraş, care e
numărul candidaţilor la Nobel şi care e numărul optzeciştilor
în fiecare dintre acestea?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters