Dragă Vasile, dacă, într-adevăr,
scrisorile mele par din ce în ce mai mult exerciţii de căinţă,
trebuie să-mi mărturisesc filistinismul: nu am putut să nu tresalt
de bucurie citind cuvintele lui Nabokov din lecţiile dedicate lui
Dostoievski:
„Lipsa de gust a lui Dostoievski,
încăpăţînarea sa monotonă de a se ocupa de personaje
suferind de complexe prefreudiene, felul în care se bălăceşte
în smîrcurile rateurilor demnităţii umane – toate
acestea sînt greu de admirat. Nu-mi place găselniţa pe care o
au personajele sale, de a-şi croi drum spre Iisus prin păcat sau,
cum a spus Ivan Bunin, de a da cu Iisus în stînga şi-n
dreapta. Aşa cum eu nu am ureche muzicală, tot aşa nu am, din
păcate, ureche pentru Dostoievski Profetul. Cel mai bun lucru pe
care l-a scris vreodată, după mine, este Dublul. Este povestea –
elaborată foarte minuţios, cu detalii de tip joycean şi într-un
stil puternic încărcat de expresivitate fonetică şi ritmică
– unui funcţionar guvernamental care înnebuneşte, obsedat
de ideea că un coleg de birou îi uzurpă identitatea. E o
operă de artă perfectă, absolut inexistentă pentru credincioşii
lui Dostoievski Profetul, pentru că a fost scrisă în 1840, cu
mult înaintea aşa-ziselor mari romane. Mai mult decît
atît, influenţa lui Gogol este atît de izbitoare încît
pare, pe alocuri, o parodie“.
Am citat întreg pasajul, pentru
că este singurul favorabil lui Dostoievski din întrea-ga
lecţie pe care Nabokov i-o dedică. Acum, faptul că Dublul este un
roman (sau, asemenea Sufletelor moarte, un poem), care ar fi putut fi
foarte bine scris de Nabokov, este ceea ce vreau să discutăm
săptămîna asta. Apropo de afirmaţia lui V.N., cum că Dublul
n-ar exista pentru fanii lui Dostoievski Profetul, am descoperit, cu
stupoare, că funcţionarul Goliadkin nu există, nici el, în
Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, un instrument de lucru
căruia nu am avut ce să-i reproşez pînă în clipa
asta.
Mi-am dat seama că mi-ar fi extrem de
uşor să construiesc paralela între Dublul lui Dostoievski şi
Disperare al lui Nabokov. Poate vom ajunge şi acolo. Deocamdată, aş
vrea să te duc într-un teritoriu necunoscut, şi anume, la un
pasaj din recent descoperita povestire Nataşa, (încă)
netradusă în limba română. Nataşa a fost publicată
pentru prima dată în traducere italiană, pe 22 decembrie
2007, într-un supliment al Corriere della Sera, în
traducerea lui Dmitri Nabokov, apoi pe 9 iunie 2008, în The New
Yorker. E o bijuterie de zece pagini, în care se găsesc toate
acele personaje specifice literaturii de prim exil nabokovian: tînăra
ingenuă, misterioasă, devotată, exilatul îndrăgostit,
pendulînd, de-a lungul fiecărei pagini, între demonii
personali şi bunătatea care-l poate mîntui, tatăl bolnav,
caricaturizat, gogolian.
Pe scurt, deşi amănuntele astea nu
spun nimic: tînăra Nataşa îşi îngrijeşte tatăl
bolnav, vecinul lor Wolfe caută orice ocazie pentru a fi în
preajma ei, amîndoi tinerii trăiesc într-o lume
fantastică, el rememorînd călătorii imaginare în
insulele Ceylon, ea dezvăluind clipe de extez religios, apariţii
ale Fecioarei etc. În ziua în care pare că starea
tatălui s-a îmbunătăţit, Wolfe o invită pe Nataşa la
plimbare în afara oraşului (un posibil, probabil Berlin). La
întoarcere, fata îşi vede tatăl în faţa
chioşcului de ziare, după ce vreme îndelungată nu se mai
putuse ridica din pat:
„– Tati, îl strigă şi se
repezi după el. El se opri la marginea trotuarului şi, clătinînd
din cap, o privi cu obişnuitul său surîs viclean.
– Cocoşelul meu cărunt. N-ar fi
trebuit să ieşi din casă, spuse Nataşa.
Tatăl clătină din nou din cap, în
direcţia opusă, şi spuse încet, cu o voce moale:
– Iubita mea, e ceva extraordinar în
ziarul de azi. Numai că am uitat să iau bani cu mine. Nu dai tu o
fugă pînă sus să mi-i aduci? Te aştept aici.
Ea se repezi cu umărul în uşă,
pe lîngă tată, bucuroasă că-l găseşte atît de vioi.
Urcă scările în fugă, plutind, parcă într-un vis.
Străbătu holul în goană. Numai să nu răcească, cît
mă aşteaptă pe mine.
Din nu se ştie ce motiv, luminile erau
aprinse pe hol. Nataşa se apropie de uşa lor, auzind, în
acelaşi timp, susurul unui dialog purtat în şoaptă, ce venea
chiar din camera lor. Deschise uşa brusc. O lampă cu kerosen lumina
de pe masă, fumegînd abundent. Proprietara, o cameristă şi o
persoană necunoscută stăteau în faţa patului. Se întoarseră
cu toţii spre Nataşa, iar proprietăreasa, cu un ţipăt uşor, se
repezi spre ea...
Abia atunci îşi zări Nataşa
tatăl, întins pe pat, cu totul diferit de cum îl văzuse
adineauri, un bătrînel pipernicit, mort, cu nasul ca de
ceară“.
Îmi cer scuze dacă nu e cea mai
bună traducere, dar mă ajută în demersul ce va duce la, aşa
cum o numeşti tu, „lovitura de graţie“. Tind să cred că
loviturile ţin mai mult de filistinismul etic, cum îl numeşti
tu. Aici, fantasmele Nataşei devin, din elemente narative de gradul
doi, realităţi de prim-plan. Non-existentul tată îl
concurează, „îl uzurpează“, precum Goliadkin-junior pe
adevăratul Goliadkin, pe cel real, care este... nonexistent. Un
dublu... nimic.
Aşa cum fantasmele negate ale Nataşei
preced fantasma pe care nu o putem proba, intruziunea falsului
Goliadkin în viaţa celui adevărat a fost precedată de
acţiunile febrile, nesăbuite ale acestuia. Goliadkin-junior apare
în roman abia după ce personajul şi-a conjurat dispariţia.
După fiecare act febril, maladiv, Goliadkin îşi doreşte să
dispară, să intre în pămînt, caută accesul spre
subterană. E absolut monumental felul în care Dostoievski
construieşte deconstrucţia lui Goliadkin, înainte ca dublul
să irumpă în paginile romanului. E o înlănţuire
magistrală de sincope, care culminează cu intenţia lui Goliadkin
de a dansa o polkă, împreună cu o Katia Olsufievna
fantomatică: „Domnul Goliadkin se clătină o dată, a doua oară,
îşi săltă apoi picioruşul şi făcu un fel de compliment,
apoi izbi cu tocul în parchet, apoi se poticni... Voise şi el
să danseze cu Klara Olsufievna. Klara Olsufievna scoase un ţipăt:
toată lumea se repezi să-i elibereze degetele din mîna
domnului Goliadkin şi, într-o clipită, eroul nostru fu împins
de mulţime, cel puţin la zece paşi depărtare de ea“.
Nu ţi se pare că reacţiile
fantomelor din jurul lui Goliadkin aduc cu cele ale familiei lui
Gregor Samsa?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters