OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Munca este un concept destul de vag în spaţiul cultural. Din punct de vedere creştin, dacă-mi aduc bine aminte de pe vremea cînd citeam Biblia, munca e un blestem. Aşa că, uneori, e bine să te sustragi „blestemului“. Din punct de vedere economic, despre muncă nici nu are rost să vorbim, căci nu ne încadrăm nici în definiţia lui Karl Marx, nici în cea a lui Adam Smith. Produsele culturale ale muncii fie sînt antieconomice (în general), fie devin, prin tehnici sofisticate de marketing, un soi de „avangardă a economiei“. Unul dintre autorii noştri preferaţi susţinea că cea mai profitabilă formă de muncă este furtul. Dar asta o ştie orice capitalist cu bun-simţ care se respectă, de unde şi vorba: nu mă-ntreba de primul milion. După cum ai văzut, m-am sustras „blestemului“ muncii nu prin „furt“, ci prin „utilizarea“ unei traduceri, fiindcă, şi aici mă văd nevoit să-ţi reamintesc, scopul discuţiei noastre nu este transpiraţia, ci găsirea unor sensuri care să ne lămurească în micile noastre frămîntări. Am fost convins că textul lui Brodsky (tradus şi oferit de Vladimir Bulat) ne va ajuta mult mai mult în discuţia legată de Platonov.

 

Acum însă, înainte de a merge la Rio, „visul copilăriei mele“, cum zice un erou drag mie, adică înainte de a merge spre realismul magic sud-american unde mă îmbii, dă-mi voie să arunc o ultimă „privire deformatoare“ spre contextul istoric rusesc. Sper ca această „ultimă privire“ să ne ajute şi în literatura „pantalonilor albi“.

 

Dacă ne uităm atent la literatura rusă, de foarte de sus, pentru a o cartografia, fie şi destul de superficial, vom vedea cîteva lucruri foarte importante. Istoric vorbind, literatura rusă are două domenii mari care domină genurile majore ale literaturii ei. Primul exploatează enorm filonul „metafizic“ (religie, morală, filozofie), din care se naşte „marea literatură rusă“. Cel de-al doilea exploatează „viaţa“ (descrie, analizează), din care se naşte o imensă literatură cu funcţie de critică socială. Practic, avem de-a face cu două mari genuri literare: „marea literatură“ şi „literatura despre viaţă şi destin“. Teza că „marea literatură“ nu este nimic mai mult decît un gen literar (pe care am auzit-o de la un extraordinar scriitor rus, Pavel Peperstein) ştiu că poate deranja, însă rămîne să o demonstrăm cîndva. Eu pledez pentru ea şi cred că vei subscrie şi tu. Însă cel de-al doilea gen major, pe care o să-l numesc convenţional „viaţă şi destin“, conţine mai multe genuri minore, mai puţin cele „estetizante“, care la noi există din abundenţă. De exemplu, utopiile şi antiutopiile se regăsesc tot la acest capitol. Şi ştii de ce? Fiindcă povestirea celei mai banale „vieţi“ şi a celui mai nesemnificativ „destin“ este legată obsesiv la ruşi de un orizont de sens istoric. Istoria şi conflictul cu istoria reprezintă una dintre marile lor obsesii: destin mesianic, catastrofe istorice, războaie sfinte, nesincronizare istorică, frica de un duşman imaginar, istorii conspiraţioniste etc. Mi-am pus întrebarea: de ce literatura rusă produce atît de multe antiutopii? E probabil literatura cu cele mai multe capodopere la acest capitol. Ruşii sînt devotaţi primului inventator al genului, cel care ne ameninţă cu raiul şi iadul, prima utopie şi antiutopie.

 

Ruşii au obsesia de a literaliza mai ales iadul, iar din cînd în cînd chiar îl pun în practică. Opinia mea e, pe de o parte, că patima creativă pentru antiutopii vine, în primul rînd, din această obsesie legată de dorinţa de a povesti „viaţa şi destinul“ uman dintr-o perspectivă istorică mai largă. Pe de altă parte însă, în Rusia, fericirea e o comandă de stat. De fapt, dacă privim atent domeniile culturii, vom observa că fericirea este o comandă a puterii (Stat, Biserică, Bancă). Ce a fost comunismul şi ce este capitalismul, dacă nu adevărate „fabrici de vise“? Primii comandau fericirea, iar cei din urmă comandă divertismentul, fie el şi cu carte de credit. Puterea comandă „happy-enduri distractive“. Stalin comandă un Cevengur în care „viaţa a devenit mai veselă, mai fericită“, iar Platonov vine şi face un Cevengur în limba totală a utopiei schimbîndu-i doar sensul (+ devine – ). Cu alte cuvinte, fiecare societate are scriitori care răspund comenzii de stat (sau pieţei care substituie tot mai mult statul) şi pe cei cîţiva, foarte puţini, care fac ceea ce face Platonov: se angajează să dea foc „fabricii de vise“.

 

Acum o altă întrebare: unde sînt antiutopiile literaturii noastre? Zilele trecute te-am întrebat care sînt utopiile şi antiutopiile scrise de români, fiindcă eu nu cunoşteam niciuna. Ţi-a fost greu să-mi oferi nişte titluri. Pentru a avea o literatură semnificativă, nu e suficient să ai oameni care ştiu să scrie frumos. Asta e partea vizibilă a aisbergului: e necesar, dar nu suficient. Literatura semnificativă apare nu acolo unde sînt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frămîntărilor şi al dezbaterilor publice. N-avem dezbateri serioase, nu avem literatură. Sau avem literatură la nivelul dezbaterilor intelectuale de aici. Important e că avem scriitori, nu? Ştii de ce ne lipsesc aceste „specii“ literare? Din aceleaşi motive pentru care ele există la ruşi. Pentru noi, istoria este un domeniu de ordin „meteorologic“. Nouă, istoria ni se întîmplă, luăm parte la ceva ce se decide în lipsa noastră, aproape dincolo de orice voinţă a noastră. Evenimentele noastre istorice sînt (ca) furtuna, inundaţia, fulgerul, crivăţul. Pentru noi, istoria nu este culturală, ci naturală. Constatăm că, din cînd în cînd, „sîntem sub vremuri“. Iar intelectualii, în loc să încerce să explice, să discute aceste „fenomene ale naturii“ care ni se întîmplă, le condamnă. E abordarea cu iz animist: dacă fulgerul ţi-a lovit casa, intelectualul-vraci blestemă fulgerul; dacă vine seceta, atunci intelectualii ies cu icoanele pe cîmp să ceară îndurare divină. Iar cea de-a doua cauză e legată de ceea ce ziceam mai sus: fericirea este comandă de stat, dar şi „adevărul“, „dreptatea“ sînt comenzi de stat. Cînd puterea comandă ceva, intelectualitatea noastră se mobilizează şi produce. Nu ne place o parte a istoriei, o declarăm ilegală şi o condamnăm. Adică o instrumentalizăm şi o trimitem la produs. Iar dacă excluzi istoria din dezbatere şi o transformi în marfă, atunci „viaţa şi destinul“, literatura lor, nu mai sînt posibile. Aşa că ne place să ne concentrăm pe animale nonpolitice: fluturi, pisici, îngeri, pupeze etc. Sînt animale adorabile şi merită să fie literaturizate, însă „demonii“ literaturii parcă-s în altă parte.