Dragă Vasile, trebuie să-ţi
mărturisesc că am fost de-a dreptul emoţionat să văd cît
ai muncit la epistola trecută. Asta e, încep să mă
obişnuiesc cu rolul de arbeiter în tandemul acesta epistolar,
aşa că îi mulţumesc tot eu lui Vladimir Bulat pentru
traducerea superbei prefeţe a lui Brodsky.
Într-adevăr, Brodsky reuşeşte
să spună, din prima frază, ce m-am chinuit eu să definesc (şi am
reuşit doar parţial, realizez acum) în precedenta scrisoare.
Platonov iese cu nărav din paradigma scriitorilor care au reuşit să
împingă milioane de cititori într-o formă personală a
Iadului. Platonov s-a scufundat în Iadul unui popor, pentru a
ieşi de acolo, asemenea unei preotese de la Delphi, transmiţătorul
unui mesaj în aparenţă comun, dar purtător de sensuri ce se
cer dezambiguizate metaforic. Îmi amintesc de acel rege al
Lidiei, care a consultat Oracolul, dacă să intre în război
cu Cyrus al perşilor sau nu. Răspunsul a fost în aparenţă
foarte clar: „Dacă începi acest război, un mare imperiu va
pieri!“. Nu s-a gîndit că poate fi vorba despre propriul
imperiu. Nu ai nevoie de asemenea dezambiguizări în cazul
altui mare creator de distopii, cum ar fi Orwell, care – lăsînd
în afara discuţiei caracterul clar alegoric al unui 1984 –
oferă cheia dezamăgirilor personale în Omagiu Cataloniei.
Platonov îţi dă senzaţia stranietăţii încă din
prima frază din Cevengur sau din Moscova preafericită. E o
stranietate insidioasă, nu izbitoare, tocmai pentru că „acţiunea“
începe din punctul cel mai adînc al acestui Iad pe care
Brodsky îl numeşte „fundătură semantică“... Din această
fundătură începe înălţarea la cerurile Utopiei
socialiste, pentru a reieşi că unica finalitate e un capac, capacul
istoriei. Drumurile pe care apucă cei doi, Orwell şi Platonov, duc
în sensuri total opuse, de aceea mi-e teamă de generalizare,
fie că ea se cheamă Utopie, Distopie sau oricum i s-o mai fi spus.
Orwell urăşte tot ceea ce-i aminteşte
de burghezie, de spiritul aşezat al Marii Britanii de început
de secol, lucru care-l face să îmbrăţişeze cu entuziasm
sărăcia ca simbol al libertăţii individuale şi al egalităţii
universale. Cînd ştii sfîrşitul filmului, cuvintele
astea sînt mult mai dureroase decît dacă le-am scoate
din context: „Era prima dată cînd mă aflam într-un
oraş în care clasa muncitoare era la cîrmă. Practic,
fiecare clădire de oarecare importanţă fusese ocupată de
muncitori şi drapată cu steaguri roşii sau cu steagul roşu şi
negru al anarhiştilor; pe fiecare zid erau mîzgălite secera
şi ciocanul şi iniţialele partidelor revoluţionare; aproape
fiecare biserică fusese devastată şi icoanele ei arse. Ici şi
colo cîte una era dărîmată sistematic de echipe de
lucrători. Fiecare magazin şi fiecare cafenea purtau o inscripţie
care spunea că fuseseră colectivizate; chiar şi lustragiii
fuseseră colectivizaţi şi cutiile lor erau vopsite în roşu
şi negru. Chelnerii şi vînzătorii te priveau în faţă
şi te tratau ca pe un egal“. Cunoşti continuarea: după cîteva
luni de front (unde miliţiile erau dotate cu puşti vechi de cel
puţin 40 de ani), Orwell găseşte o Barcelonă total ruptă de
aceste semne ale egalităţii revoluţionare, divizată între
anarhişti şi comunişti, unde chelnerii deja reveniseră la
servilismul caracteristic (nu României), iar cafenelele abundau
în produse scumpe, pe care miliţiile, de exemplu, nu şi le
puteau permite. Oare exagerez cînd spun că primele zile
petrecute de Orwell în Barcelona egalităţii nu pot fi
asimilate Iadului despre care vorbeam, ci unui Iad bine fardat,
înşelător, din care totuşi se scapă…?
Dar din lumea lui Platonov nu există
scăpare: e ca un puţ imens, acoperit, în care au fost
aruncate toate scursurile omenirii, tot ceea ce fardul nu poate
acoperi. Cevengur e lumea din care nu poţi fugi: moartea, iubirea
sînt conţinute ca într-un borcan, alături de boală,
ură, invidie, secetă, ideal… Totul se întîmplă
într-un univers bine sigilat, unde anarhia capătă aspectul
unei furtuni în acvariu.
Nu ştiu de ce, însă atmosfera
pe care o creează fundătura semantică a lui Platonov mi-a amintit
de acea accelerare a imaginii, de acel vertij din faza ultimă a
bolii lui Gustav von Aschenbach din Moarte la Veneţia. Poate tocmai
datorită faptului că avem de-a face cu acelaşi univers închis
ermetic, fără posibilitate de evadare... în afara morţii.
Asemănările se opresc aici, pentru că în Cevengur nici
moartea nu e o scăpare.
Îmi dau seama cît de
orgolios-absurdă este încercarea mea de a vorbi despre
Platonov, cît de penibil sînt încercînd să
„descriu“ în limbaj comun absurdul gramatical al
scriitorului. Poate ai dreptate: trebuie să fii cel puţin Brodsky
pentru a-ţi reuşi lucrul ăsta.
Şi iarăşi realizez că, într-un
fel, am avut şi eu dreptate data trecută cînd spuneam că,
imensă şi epică precum este, Viaţă şi destin a lui Grossman nu
se poate compara cu o povestire de Platonov. Pur şi simplu pentru că
Grossman nu poate fi decontextualizat, pe cînd Platonov poartă
masca tragediei pure.
O altă diferenţă este că Grossman
citează limbajul utopiei, pe cînd Platonov, în mod
monstruos, se naşte din acest limbaj… exact ca Eichmann, la
Ierusalim, care declara că nu cunoaşte decît limbajul
administrativ, aşa că-l va folosi doar pe acela. Monstruozitatea e
că Platonov scrie într-un Turn Babel al Utopiei, melanjul
acesta e singura modalitate prin care se poate „exprima“ literar.
Cît de umani, de clari, de schematici par Huxley şi Orwell pe
lîngă mutantul Platonov…
Aş vrea, dacă efortul nu e prea mare,
dragă Vasile, să intrăm puţin cîte puţin în
realismul magic sud-american, privit tot prin lentila deformatoare a
„contextului“ istoric, acest punct de fugă al oricărui tablou
literar din secolul trecut. Poate mă înşel, însă, pe
continent – în care lovitura de stat e forma cea mai comună
de a pune mîna pe putere –, un scriitor trebuie să-şi
asigure cumva iluzia continuităţii. Chiar dacă asta înseamnă
un veac de singurătate. Trebuie să recunosc faptul că plimbarea
prin Cevengurul lui Platonov m-a epuizat, iar perspectiva realismului
pare acum ca un concediu…
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters