OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A cui a fost ideea cu Celebrul animal?

V. Leac: La început ne-am zis „pata umană“, de la un roman de Philip Roth.

Kata: Un roman slab, îmi pare rău s-o spun, bine c-am fost mai inspiraţi.

Pentru cît timp?

Leac: Puţin, cam o lună. Şi, pe urmă, Kata a venit cu ideea: ce-ar fi să ne numim Celebrul animal? Şi toţi am fost de acord.

Kata: N-a existat un moment în care am venit cu ideea. Nu în realitate. Doar în roman.

De ce şi de unde Celebrul animal?

Kata: Cred că citeam mult Gellu Naum în perioada aceea. Şi aveam în librărie Copacul animal. Mie aşa mi se pare că s-a născut titulatura. Leac zice c-am văzut la un moment dat, în Piteşti, o firmă, Haiducul Intim, şi că de aici ne-a venit. Însă, eu îmi aduc aminte că treceam prin Piteşti pentru că veneam de la Bucureşti, unde lansasem primele tricouri şi primele 2-3 numere din revista care-l avea deja pe frontispiciu pe C.a.. După cum vezi, e ceva obscur în fiecare variantă.

Kata, ai publicat Celebrul animal la începutul aventurii grupării, unele dintre „acţiuni“ fiind mai întîi scrise şi apoi puse în practică. Suna ca un fel de manifest. Dincolo de cod, Celebrul animal are un roman înainte de „termen“ sau, mă rog, scris în paralel. Povestea grupării este trasată dinainte.

Kata: Gruparea a fost foarte activă în intervalul – de un an? – dintre depunerea manuscrisului la Polirom şi publicarea unei variante adăugite şi îmbunătăţite. Pentru că, după aceea, revista n-a mai supravieţuit mult şi nici cărţi semnate de membrii C.a. n-am mai scos la editura proprie, romanul apare mai degrabă ca un testament al grupării, unul redactat prudent, cu mult înainte de deces. Desigur, am mai scos tricourile şi poate c-am mai făcut şi nişte filme, dar orişicît. Privind aşa lucrurile, activitatea grupului pare să se fi realizat în beneficiul notorietăţii romanului. Dar, mă crezi sau nu, n-a fost deloc aşa. Pur şi simplu a fost o perioadă în care am avut toţi cîteva idei bune şi le-am pus în practică. Romanul n-a fost de succes pînă la urmă, deşi simula stilistic o formulă a romanului de succes.

Vă ştiaţi de mult?

Leac: Eu cu Kata, de prin anul 2001.

Kata: Cred că totuşi mă ştiu cu Leac din ’99. Atunci am deschis librăria şi, cum se deschidea o librărie, apărea o claie de păr. Cu Florin Măduţa din ’92, cu Bogdan Postăveanu din ’80 şi ceva, iar cu Sorin Neamţu din 2002 sau 2003.

Frecventaţi vreun cenaclu, ceva? Sau vă întîlneaţi între voi?

Leac: Ne întîlneam la librăria lui Kata, k&cum. Pe strada Lucian Blaga, vizavi de alimentara Padiş. Acum, în locul librăriei e un spaţiu comercial, un magazin de haine pentru femei.

Kata: Plus barurile Stoky, Atlantic şi Joy’s. Pe urmă, drumurile la Ghioroc, cu o dubă Fiat Ducato, cu care în timpul săptămînii Leac făcea transporturi de pufuleţi. Mi-aduc aminte cum, o dată, s-a întîmplat să fim urmăriţi de maşina poliţiei cu sirenele pornite. Leac a rezolvat totul scoţînd o falsă legitimaţie de presă.

Kata, cum te-ai apucat de librărie? Cît de rentabilă era o librărie în Arad, în anul în care ai deschis afacerea?

Kata: Era la sfîrşitul lui ’99, după o experienţă fericită în Timişoara, unde mă ocupasem de organizarea unor tîrguri de carte franţuzească, cînd, încurajat de Mihai Crîznic, un librar timişorean legendar, am deschis Ca şi cum-ul. I-am spus şmechereşte, k&cum, după o grafie întîlnită într-un volum al lui Caius Dobrescu – poate că ar merita să-i dau o bere pe chestia asta, dar nu e singura, din păcate, datorie istorică lăsată de afacerea mea cu cărţi. Pe scurt: n-am prea făcut bani, dar am învăţat să înţeleg o afacere independentă, fiind şi astăzi propriul meu angajator.

Ce v-aţi propus întîi şi-ntîi?

Leac: Să găsim o formulă pentru revistă, să găsim rubricile şi formatul, grafica. Sorin Neamţu e pictor, el se ocupa de grafica revistei. Cu el am mers pe stradă şi făceam pe reporterul.

Microfon, reportofon, cameră video sau blocnotes?

Leac: Cameră + microfon, ca la TVR.

Kata: Da, Sorin Neamţu, de a cărui minte inginerească mă minunez încă, a realizat butaforia. Microfonul cu manşon C.a. TV era cît se poate de credibil.

În ce an se-ntîmpla asta?

Florin: 2005.

Cîţi eraţi? Voi trei, Sorin Neamţu, Bogdan Postăveanu... în carte mai sînt şi nume fictive.

Leac: O parte sînt personaje, e secret.

Am înţeles. Aş paria pe două, dar poate apuc să-mi fac doctoratul pe Celebrul animal şi rezolvăm problema.

Leac: Negociem.

Ce reviste existau în Arad cînd a ieşit Ca şi cum?

Leac: Arca, atît.

Florin Măduţa: Mai exista una, pe care Leac a dat-o în judecată mai tîrziu şi a păţit-o cum a păţit-o Kramer în episodul în care a dat în judecată firma de cafea.

Ne povesteşti?

Leac: Altă dată.

Prima mişcare a fost să apară o revistă. De ce nu s-a numit tot Celebrul animal?

Leac: Nu ştiu de ce, probabil că încă ţineam toţi la locul de întîlnire, la librărie.

Kata: Celebrul animal a apărut pe frontispiciul revistei datorită lui Sorin Neamţu. El a inventat sintagma „revistă literară supravegheată de Celebrul animal“. Atunci cînd ne-a arătat macheta de design a revistei, cu care n-am putut să nu fim de acord. Deşi romanul Celebrul animal era pe atunci pe jumătate respins de editură.

N-au fost alte propuneri de titlu?

Leac: GNP, Portiera.

GNP de la ce? Sau e CNP?

Leac: De la genţile negre ale poeţilor/prozatorilor/pictorilor etc. Ai observat că toţi poartă o geanta neagră ?

Nu, voi fi mai atent. Cîţi dintre voi aveau genţi negre?

Eu şi Sorin Neamţu. Şi Khasis, care la început a participat la întîlnirile noastre.

De unde bani?

Leac: O parte de la librărie şi o parte de la noi. Fiecare venea cu o sumă de bani.

Ce tiraj vă propuneaţi să scoateţi şi cît a costat un tiraj (revista fiind şi color)?

Leac: 450 de RON numărul. În tiraj de 1.000 de exemplare color.

Ieftin, dom’le.

Leac: Eu eram cu negociatu’, la tipografie.

Cît s-a vîndut din primul număr?

Leac: Vreo 300 de exemplare. Se găseau în lanţul de librării Humanitas din toată ţara. Făcusem un contract de difuzare cu Humanitas a revistei şi a cărţilor scoase la editura Hartmann.

Kata: Mai aveam difuzare pentru revistă, cărţi şi tricouri în mult mai micul - pe atunci - lanţ Cărtureşti. Plus chioşcul Muzeului Literaturii.

Aţi luat-o foarte profi. Revistă, editură. Editura a cui era? A grupării sau numai a unuia dintre voi?

Leac: Editura era a lui Kata, eu eram angajat.

Ce salariu?

Leac: Mediu pe economie.

Dă-mi o sumă. cît ai lucrat în editură?

Leac: 1 an şi ceva. 7-8 milioane.

Bună treabă, în sfîrşit, o chestie profesionistă. Legal, pe acte. Cu tricourile cum a fost?

Leac: La început ne-am făcut fiecare cîte un tricou personalizat. Eu aveam un tricou cu Salinger, kata cu dostoievski fm. Fiecare se gîndea la o imagine + text. Primele idei au venit de la rubricile din revistă. Eu aveam rubrica DJ Salinger la coadă la poşta redacţiei, kata, dostoievski fm. Mai avem tricouri în stoc. Mai avem o tonă de bani de recuperat.

Kata: Cele mai reuşite, după părerea mea, n-au fost create de scriitori. Nietzsche, bine-mi stă, a fost invenţia lui Neamţu, iar Noika –

collecting people, bestseller-ul nostru, – a fost creat de fratele meu, Ambasadorul.

Măduţa văd că a ieşit de pe net. Se pare că vom continua fără el.

Leac: Aşa e el, mereu discret.

Tricourile, bine imprimate, nu doar bine gîndite, aveau un ambalaj de soi. Facea parte tot din „muniţia“ de grup sau din oferta producătorilor?

Kata: Am creat ambalajele atunci cînd ne-am dat seama că, neputînd vinde în librării tricourile cu mai puţin de 10 euro (aveam costuri în euro şi calculam ca atare), e cazul să le ambalăm diferit de tricourile concurente – tot cu glumiţe, dar costînd cam la fel sau, avînd tiraje mari, chiar mai puţin. Tot o glumiţă era scrisă şi pe ambalajul nostru, una destul de stînjenitoare, aşa mi se pare azi, dar care vindea: 90% geniul lor, 10% transpiraţia ta.

La tîrgurile de carte aţi făcut senzaţie cu tricourile. E tîrgul de carte profitabil, ca încasări?

De ce Hartmann?

Leac: Era un nume neutru şi puţin evreiesc.

Cărţile ce tiraj aveau?

Leac: 500 de exemplare. Traducerile şi cărţile pentru copii erau în tiraj mai mare.

Care au fost titlurile Hartmann?

Kata: N-au fost foarte multe. Nu ştiu dacă-mi amintesc de toate.

A fost colecţia „dublu rafinat“: Seymour, sonată pentru cornet de hîrtie, de V. Leac (din păcate destul de neatent redactată), Nu zaeţ pagadi, de mine, Barzaconii/Anus dazumal, de Robert Şerban şi Zilele şi nopţile după-amiezei, de Ovidiu Pecican.

Cam cît te-a costat toată afacerea? Financiar vorbind, cît s-a amortizat?

Kata: Aventura asta are şi componente lucrative, însă şi multe susţinute de voluntariat. Primele numere din Ca şi cum le-am finanţat prin cheta componenţilor grupării. Am găsit, apoi, doi sponsori iubitori de cultură, care cumpărau, cică, spaţiu publicitar în revistă. Partea de carte a editurii a fost un eşec. Tricourile ar fi putut fi un mai mare succes, dacă am fi avut atunci ceea ce acum ştiu că se numeşte forţă de vînzări.

Cu radioul cum a fost?

Leac: Era doar o emisiune. Se citea non-stop din clasici. De aia se numea şi era Plictisitor. Cum ar fi să asculţi un radio unde se citeşte non-stop din Proust? Te iei cu mîinile de cap, nu?

Citeaţi cu rîndul?

Leac: Da.

Cît timp a emis Radio Plictisitor? Era pirat sau avea licenţă? Ce program avea şi cum îl pregăteaţi?

De ce s-a oprit mecanismul? Ce nu merge într-o afacere literară?

Kata: Pentru cărţi, n-am avut destui bani la start şi, deci, suficiente titluri care să alcătuiască un plan editorial consistent şi coerent. Bîjbîiam, improvizam, deşi unele cărţi sînt foarte bune şi chiar arată binişor.

Tricourile ar fi mers şi mai bine dacă, prin mijloace de promovare mai eficiente, prin modele poate mai vulgare decît cele cu scriitori – dar care să se vîndă şi altundeva decît în librării, prin munca unui agent care să umble prin ţară cu o furgonetă, prin multe altele am fi concentrat afacerea spre eficienţă.

Celebrul animal s-a autodizolvat?

Leac: Păi, cam toţi am ales o carieră solo. Din păcate.

Regrete?

Leac: Eu, da.

Aţi renunţat definitiv la C.a.?

Kata: Cred că, de-ar fi să ne regăsim împreună inspiraţi de un proiect, l-am face brici. De pildă, sînt aproape convins că la un moment dat vom face ceva bun de tot, gen tabără de creaţie, la casa lui Leac din satul pescăresc-mănăstiresc Bodrogu Vechi.

(Cu Leac, fac de trei ani proiectul „Luna plină de carte“, invitînd scriitori să se întîlnească cu tinerimea arădeană.)

Un semn bun ar fi că, de cîte ori avem un proiect personal, primii cărora li se cere părerea sînt ceilalţi membri. În definitiv, n-am scris mai nimic împreună, doar am publicat laolaltă. Cînd scriu ceva cît de cît, primii care mă citesc, în afară de Cristina – soţia mea –, sînt Florin Măduţa şi Leac. Sorin Neamţu ne invită la toate expoziţiile lui, iar acum discută tot cu noi proiectul viitoarei lui galerii. Bogdan Postăveanu, căruia i s-a născut un băiat, să-i trăiască, la mulţi ani!, tot cu noi se bucură la botez.

De vîndut mai mult ca Leac n-am reuşit niciodată.

E greu de găsit simultan acea stare de graţie. Însă, am presimţirea că vom mai face cîte ceva împreună. Poate că, cine ştie, cîndva, sprijiniţi de competenţa tehnică a lui Florin Măduţa, un programator de clasă, vom ieşi iarăşi cu revista, într-o variantă de net, deci încă şi mai liberă.

Un scurt portret al celorlalţi.

Leac: Kata, inteligent şi introvertit. Florin Măduţa, filozof, informatician, celibatar convins. Bogdan Postăveanu, traducător, băiat de gaşcă. Sorin Neamţu, un clasic în viaţă. Moa, mic pestric pe mic mandroc.

Kata: Am nimerit bine unde am nimerit, la Arad, între prietenii mei. Generozitatea şi entuziasmul lui Leac, inteligenţa extraordinară a lui Florin Măduţa, umorul şi modestia lui Bogdan Postăveanu, migala, seriozitatea şi talentul viu şi căutător – orientat atît spre experiment, cît şi spre proiectul temeinic – ale lui Sorin Neamţu, toate mă fac să mă simt privilegiat. Iar faptul că un proiect artistic a adus laolaltă oameni atît de cumsecade, cu o inimă atît de bună, mi se pare un dar rarissim, de care încă mă bucur.

Ca-n orice aliaj există şi momente mai delicate. De regulă, astfel de mişcări se termină brusc şi prost. Cu certuri, supărări şi rupturi definitive. Văd că aţi rămas foarte buni prieteni. Cum aţi evitat tensiunile?

Care e cel mai fain episod din toată povestea asta? O întîmplare, un moment în care ai simţit că C.a. a fost ceva super tare.

Leac: Cu anunţurile şi curiozităţile lipite în locuri publice, pe cutiile poştale, pe stîlpi.

Kata: Seara în care, adunaţi în birourile firmei unde lucra Bogdan Postăveanu, am decis 90% din formatul revistei + senzaţionala fotografie de grup cu care am ilustrat memorabila exclamaţie a lui Leac: „bă, noi nu trebuie să bem şi să fumăm, noi trebuie să fim nişte baptişti ai literaturii“.