OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd toţi vor să scrie marea literatură, eu mi-am propus să scriu mica literatură

un interviu cu V. Leac

Am aflat de la prietenul tău, t.s. khasis, că te-ai orientat spre literatură fiind îndrăgostit, că ai descoperit poezia scriind poezii de dragoste.

Prin 2000, eram o gaşcă (trei băieţi şi vreo cinci tipe) şi bîntuiam prin baruri; îmi plăcea să întreţin atmosfera, cum se zice, scriind tot felul de texte tîmpite. Îmi plăcea la nebunie, ce mai, eram îndrăgostit de rîsul Ramonei. Mi se părea ceva de vis..

Se-aude că te-ai lăsat de-avocatură prin 2004. Pentru literatură. Aşa e?

Chestia cu avocatura e o invenţie a mea, se pare că a prins; mulţi încă mai cred că am profesat, asta mă distrează la culme. Pe mine mă interesează mai mult cititul – cînd toţi vor să scrie marea literatură, eu mi-am propus să scriu mica literatură.

Şi mai circulă o vorbă, cum că ai fost şofer de tir. Acum, dacă ar fi să luăm la rînd meseriile pe care le-ai avut, dar şi ceea ce am văzut că apreciază foarte mult prietenii la tine, dincolo de francheţe, spiritul practic, cred că aceste experienţe personale te-au pus pe picioare, ca să spun aşa. Lumea reală ajută lumea ficţională să fie mai proaspătă, s-ar zice. Pari mai aşezat acum, bibliotecar, student. Ai obosit sau te păstrezi pentru scris?

Da, am avut o groază de profesii (asta aşa, ca să nu ies din zona clişeului), de la director la vînzător de haine second-hand, în piaţa de vechituri; au mai fost şi altele: anticar ambulant, vînzător de alice la o baracă de tir, şofer, barman etc., majoritatea au fost la negru, la mica înţelegere. Da, toate astea (acum pot spune) m-au obosit, la un moment dat simţi nevoia să iei un loc pe scaun, să închizi ochii şi să aţipeşti puţin, dacă se poate.

Ai debutat în 2000, în Arca. Ai cărţi apărute la edituri mici, dar şi ultimul volum, la Cartea Românească. Cunoşti deja sistemul, oamenii. Faci lucruri şi ai luat-o de la zero. Organizezi un festival, deja de două ediţii, la Săvîrşin. Ce urmează?

Planuri literare? Să citesc mai mult, să recitesc în fiecare an autorii care îmi plac, să petrec cît mai mult timp pe malul Mureşului, la pescuit, în compania lui Jacky (un teckel foarte simpatic); să scriu în continuare texte despre Seymour. În mare, cam asta ar fi tot ce îmi doresc.

Prima reacţie a multora, cînd aud numele tău, e să zîmbească. One man show. Cititul în public nu e doar cap în foaie, e şi interacţiune. Nu cred că-ţi regizezi lecturile, dar trebuie să te-ntreb ce semnificaţie le dai, pentru că mi se pare că, spre deosebire de autori care citesc pentru ei, V. Leac citeşte pentru public. Şi-apoi, te-mpaci cu acest statut aparte, de show man, care poate fi, la o adică, restrictiv şi puţin periculos (vin la V. Leac, ca să rîd)?

Nu sînt un one-man show, unii zic că sînt, dar nu sînt. Recunosc că, atunci cînd citesc, îmi place să văd oamenii zîmbind, că pentru o clipă se bucură, că pot să-i fac fericiţi cîteva secunde – îmi place să cred că este aşa (mă iluzionez şi eu). Nu văd nimic rău în asta, dimpotrivă: pe moment şi eu mă simt mai bine.

Cum v-aţi apucat de Celebrul animal? Alături de cîteva proiecte independente, gen „tiuk“, „Fracturi“ sau „Club literar“, ai pus umărul (uriaş) la ceea ce s-ar putea delimita de alte generaţii. Pentru că, spre deosebire de generaţiile deja fixate, douămiismul (îl numim aşa din inerţie) nu a avut forţa financiară (în primul rînd) de a-şi promova proiectele şi de a-şi tipări publicaţiile (pentru că, iată, cărţile s-au tipărit, cum s-au tipărit, prin editurile oficiale). Ca şi cum este oricînd o revistă valabilă, iar faptul că aţi ajuns să aveţi şi un stand la tîrgurile de carte, n-a fost chiar puţin, în condiţiile în care totul a fost pe banii voştri. V-aţi atins scopurile? Vreţi să refaceţi acele proiecte sau rămîne istorie literară?

Acum mi se pare că totul s-a petrecut cu foarte, foarte mult timp în urmă; dacă încep să derulez filmul, întîmplările din perioada respectivă mi se par mici ficţiuni, de fapt, totul se transformă de la un moment dat în ficţiune. Pînă şi memoriile sînt supuse acestui virus, nu ai cum să verifici adevăratul din memorii, jurnale. În roman doar o parte dintre personaje sînt reale, şi asta poate fi doar o coincidenţă, restu-i ficţiune. Să revin: a fost cea mai frumoasă joacă la care am participat, tot ce am făcut am făcut din plăcere, din dragoste. Era o nebunie totală; şi acum, dacă mă întrebi „din dragoste pentru cine?“, nu aş şti să-ţi răspund, poate de dragul jocului, clar. Cred că pentru toţi cei din Celebrul animal, perioada aceea rămîne de neuitat; eram creativi, ne bucuram sincer de ideile trăznite ale vreunuia dintre noi, ce mai: a fost cîndva etc., etc. Acum ce-aş putea spune despre bani – făceam chetă, asta la început, mai primeam cîte o sponsorizare, ne descurcam. Nu ştiu dacă ne-am atins scopurile, tot ce am făcut nu am făcut cu un scop anume, nu am urmărit nimic, vroiam doar să scoatem o revistă literară care, speram noi, putea fi citită cap-coadă, nu de specialişti, ci de oameni care iubesc cititul. De fapt, şi cele mai multe reacţii le-am avut din partea necunoscuţilor, a tinerilor, oameni care citesc ţăcăneli. Poate c-o să reluăm cîndva proiectul, normal, într-o altă formă, cine ştie. Dacă nu, o să rămînă o amintire plăcută, în nici un caz istorie literară. Cu aşa ceva se ocupă specialiştii.

Kata zice că ţi s-a datorat extremismul mişcării. Ce vrea să spună?

Aveam un simţ al dreptăţii mai dezvoltat. Fără compromisuri. Ori eşti marginal pînă la capăt, ori nu.

Spune-mi ceva despre C.a., pe care nu l-ai spus nici lor.

Nu le-am spus că mai am un frate mai mic, nici numele părinţilor.

Pe Jacky, teckelul tău, l-ai luat după destrămarea mişcării?

Cu mult timp după. Pe atunci aveam alt cîine, mai exact kata avea. Îl chema Pedro.

El a fost mascota?

Nu, mascota era o păpuşă, un ursuleţ.

Ştii ceva, hai să facem un interviu comun, nu doar cu fiecare. Ar fi mai complet. Ce zici?

Ce zice

V. Leac:

n. 03 iunie, 1973, Năsăud

Apocrifele lui Gengis Khan, Editura Mirador, Arad, 2001; Sera cu bozii, Editura Mirador, Arad, 2003 – aceste două volume sînt doar exerciţii, prostii. Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie, Editura Hartmann, 2005, Arad; Editura Vinea, 2006; Dicţionar de vise, Editura Cartea Românească, 2006, Lucian,

Ninpress/Charmides, 2009

Colaborări: Ca şi cum, Arca (debut în 2000), Tribuna, Vatra, Ziua literară, Orizont, Familia, Pana mea.

Lecturi în cluburi celebre ca Joyce cafe şi Frontiera din Arad, Club A din Bucureşti, Don Quijote din Bistriţa sau KGB bar din New York

epitaf

.cînd vii şi tu

adu-mi unghiera.

Ce se zice-n Celebrul animal

- 30 de ani la data naşterii Celebrului animal şi foarte nefericit. Îngrijitor de teren de paint-ball. Mare cunoscător de poezie. Autor modest, cu puseuri de genialitate. Două cărţi de poezie, luate în seamă.

- Membru fondator, sufletul Celebrului animal. În mare măsură, lui i se datorează extremismul mişcării. Cu totul lipsit de suport ideologic, a impus revolta întemeindu-se doar pe bun-simţ.

- Statut social: marginal, cu mari ambiţii – se visa director de editură.

- Convingeri religioase: necunoscute, îl bănuiam c-ar fi un intimist.

- Orientare sexuală: foarte performantă. Totuşi, discret.

- Calităţi extreme: foarte înalt, curajos, uneori violent.

- Ciudăţenii: nimeni nu-l văzuse vreodată mîncînd.