OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu arareori Cioran s-a revendicat de la „sufletul slav“. Printre altele, şi-a atribuit spleenul stepei ruseşti şi deopotrivă vocaţia plictisului. Ar fi putut mai ales să evoce inteligenţa slavă şi chiar o anumită viclenie de aceeaşi sorginte. Din inteligenţă, însă, n-a făcut-o. Mă gîndesc la una dintre scrierile lui Gogol, unde se vorbeşte de o slugă care se acuza de toate relele din lume, pentru ca nimeni să n-o acuze de nimic. În faţa stăpînului, i-o lua întotdeauna înainte cu reproşurile, grăbindu-se să şi le facă singură ea însăşi. Este cam ceea ce face Cioran în faţa stăpînului său – îl am în vedere pe cititor, fie el real sau imaginar.

„Sînt un filozof-urlător“

Cioran se revendică de la toate tarele şi de la toate eşecurile posibile şi imposibile, se laudă cu ele, ştiind că lumea nu e înclinată să-i mai copleşească pe oameni cu reproşurile pe care aceştia şi le fac singuri. Aşadar Cioran se acuză pe sine pînă la exces, fără nici o modestie. Se simte că-şi iubeşte cu tandreţe defectele şi înfrîngerile, că le exagerează însemnătatea, ba chiar că, adesea, le mai şi inventează.

„Nu ne mărturisim defectele decît din vanitate“, scria La Rochefoucauld. Ce s-ar putea spune atunci despre cei ce şi le umflă sau de-a dreptul şi le scornesc, în speranţa de a deveni un caz? Deşi e mai elegant să-ţi preamăreşti eşecurile decît să-ţi lauzi succesele, nu e sigur că lauda propriilor eşecuri vine din modestie sau smerenie.

„Să strig, dar către cine? Aceasta a fost singura problemă a vieţii mele“, scrie Cioran. „Din grija de a fi decent, le-am pus ţipetelor mele o surdină; fără de care i-aş fi înspăimîntat pe ceilalţi şi nu mai puţin pe mine.“ Sau încă: „Sînt un filozof-urlător. Ideile mele – dacă de idei e vorba – latră; ele nu explică nimic; ele explodează“.

Ar trebui, oare, de pe-acum să-l liniştim pe cititorul care, ca şi mine, îl iubeşte şi îl admiră? Oricum ar fi, nu cred de cuviinţă să comit aici ceea ce Cioran ar fi numit un „asasinat prin entuziasm“.

Nimic nu-i mai hazliu decît un impostor talentat care se adresează audienţei povestindu-i cele mai neverosimile aventuri (ale lui Cioran se petrec cel mai adesea în pat: fiascouri şi insomnii de tot felul, „siestă întru Dumnezeu“, „conştiinţă a Vidului“ ai zice că sînt isprăvile unei madam Blavatsky aflate într-un acces de umor şi de măiestrie literară) şi care, din cînd în cînd, i-ar aminti printr-un semn discret: nu uitaţi, tocmai mă îndeletniceam cu minciuna.

„Am totul dintr-un epileptic, în afară de epilepsie.“ (Sau, în oglindă: „Să n-ai nimic în comun cu oamenii în afara faptului că eşti om“.) Te gîndeşti imediat la Salvador Dali – un alt baron Münchhausen –, ale cărui aventuri se petreceau, ce-i drept, în afara patului: „Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sînt nebun“.

„Ce meserie aveţi?“

La întrebarea „Ce meserie aveţi?“, Cioran regreta că nu s-a încumetat niciodată să răspundă: „Escroc în toate privinţele“. În răspunsul însuşi, ca şi în regretul de a nu-l fi dat niciodată, parcă ghicesc o undă de lirism şi de tandreţe pentru propria-i persoană. De unde se vede că ironia şi autoderiziunea nu sînt întotdeauna remediul cel mai sigur al iubirii de sine.

Cioran, cu un spirit metodic de care nu dăduse dovadă în alte domenii, îşi atribuie aproape toate viciile. Pînă şi crima – chiar dacă n-a comis nici una – îi inspiră o anume nostalgie. Ar fi vrut el să fie un criminal, dar numai la modul potenţial şi, pe deasupra, prin procură.

Şi pe cine ar fi vrut Cioran să căsăpească? Nu pe evrei, desigur, ci doar pe bătrîni şi, că tot veni vorba de vîrstă, pe tineri. Sau, şi mai bine, umanitatea sau universul în întregime: „Visez la un neronism cosmic“, scrie el. Sau, cu altă ocazie şi într-o dispoziţie mai modestă, regretă că este „un Raskolnikov fără scuza crimei“. Frumoasă formulă, ce vine în sprijinul ideii că cinismul ţine mai mult de balet decît de atitudinea filozofică. În definitiv, o idee nu e niciodată cinică atîta timp cît nu este exprimată şi vizibilă, cît timp nu se presupune a-l scandaliza pe burjui. Faceţi cu vreo ocazie solemnă – la o înmormîntare, de pildă – trei sau patru mişcări de balet şi vă veţi bucura de reputaţia unui mare cinic. Cinismul mi se pare a fi o formă de nonconformism frivolă, lipsită de consecinţe şi, în ansamblu, anodină: drept-gînditorul dispune de o imensă aptitudine de a se indigna pentru fleacuri.

Evident, Cioran nu trebuie acuzat de cinism. Ar trebui mai degrabă felicitat. Oricum ar fi, nu văd în cinism nici un păcat; văd în el, cel mult, premisele căderii într-un anumit exces de eleganţă. Cred doar că, aidoma tuturor adepţilor cinismului, se amăgea în privinţa lui: îi atribuia merite iluzorii. Singurul merit adevărat al cinismului e că distrează asistenţa. (Indignarea, presupunînd că scrierile lui Cioran mai pot indigna pe cineva, e o formă de divertisment, la fel de bună sau de rea ca oricare alta.) Iar Cioran, cu talentul său literar fără pereche, a reuşit în privinţa asta de minune.

Ca să revenim la tare, mi s-ar părea inutil să mă ocup de cele pe care a dorit să şi le atribuie. De vreme ce mulţimea lor acoperă aproape toate defectele imaginabile, mi se par mai semnificative cele – foarte rare – pe care, acuzat fiind, le-a negat. Mă gîndesc la două dintre ele: nesinceritatea şi antisemitismul.

De ce să păcăleşti?

Ca şi cum în literatură s-ar minţi din interes! Ca şi cînd s-ar minţi şi din alte motive decît din cele de gust! În literatură, minciuna e gratuită, de-aici i se trage cîteodată şi frumuseţea. „Pe cine să păcăleşti?“ Întrebare factice, destinată să ne distragă atenţia de la cea adevărată: De ce să păcăleşti? Răspunsul ar fi atunci – pentru a-ţi asigura o prestanţă; în definitiv, pentru efect, pentru a plăcea. Orice public, chiar şi virtual, ne incită să pozăm.

A pretinde că nu ai cititori este o altă „fentă“ a scriitorului care publică antum, e una dintre afirmaţiile gratuite de care nu duce lipsă proza lui Cioran. Chiar de n-ar avea cititori, scriitorul tot ar rămîne sclavul dorinţei de a-i avea. Ce-ar fi de spus despre cel ce publică o carte după alta şi declară că scrie pentru el însuşi? Alegaţia pare falsă sau, dacă-i adevărată, nu înseamnă mare lucru: tot ce facem este, într-un anumit sens, făcut pentru noi înşine. Şi apoi, cu ce rimează afirmaţia că nu te consideri scriitor? Preferă Cioran să se prezinte ca „om de condei“? Dar ce schimbă asta? Voia să lase astfel să se înţeleagă faptul că, deşi dispreţuieşte pe faţă filozofia, n-ar protesta dacă ar fi considerat filozof?

Expresia „pentru a da impresia de sinceritate“ e o mărturisire prin ea însăşi. A-ţi pune problema mijloacelor pentru a da această impresie constituie în sine o dovadă nesperată de nesinceritate şi de poză. Îmi aduc aminte de tatăl meu, care ştia că sinceritatea dispare de îndată ce o evoci, că grija sincerităţii conduce direct către o anumită ipocrizie… Deci n-ar trebui să publici nimic cît timp trăieşti? Sigur, mai bine pozezi pentru posteritate…

Numai că, revenind la problema sincerităţii, scrierile lui Cioran îmi suscită dubii. Epoca noastră – iar Parisul, cu precădere – nu se încrede decît în „jocul secund“, în „omagii“ de tot soiul, în aluzii, ghilimele şi şopîrle. Trebuie să recunosc, însă, că nu prea cred în vreun Zen parizian şi nici în vreun taoism de gradul doi, după cum n-aş crede nici într-un Pascal parizian. (Pascal e universal, deci provincial!)

Eternitatea e uneori fugace

Într-o seară, acum cîteva zile, m-am dus la un concert. Pe drum, am zărit în metrou un cititor pasionat... Ultimul roman poliţist apărut pe piaţă... Cine poate cumpăra asemenea cărţi? – mă întrebam. Cine le poate citi? Eu, îmi zisei, şi chiar pe nerăsuflate, presupunînd prin absurd că aş fi depăşit primele zece pagini.

La concert, ascult Kauntrimiusik de Mauricio Kagel, aproape o oră de muzică. Niciodată n-am fost atît de atent. Am găsit concertul pasionant în cel mai înalt grad şi nu am lăsat să-mi scape nici un detaliu. Scriitura, orchestraţia mi se păruseră de o subtilitate fără seamăn. Ghilimele, joc secund, aluzii cîte vrei. La sfîrşit – senzaţie de virtuozitate şi de gol. Dacă eliminai virtuozitatea, nu mai rămînea aproape nimic. Am înţeles atunci că o lucrare pasionantă e, de cele mai multe ori, una care te obligă s-o înghiţi pînă la capăt, deşi, în fond, nu prea te interesează.

L-am citit pe Cioran acum vreo cincisprezece ani, ca un cititor pasionat: de la un cap la altul. Talentul şi virtuozitatea lui mă forţaseră s-o fac. Prefer proza lui Cioran oricărui roman poliţist, aşa cum prefer muzica lui Kagel oricărei operete. Aşa inactuali cum voiau să fie, Kagel şi Cioran întruchipează minunat spiritul propriei lor epoci: acela al conotaţiei şi al ghilimelelor, adică al manierismului – a ceea ce e mai strălucit decît ce ai cu adevărat de spus. Cine e azi destul de tare încît să poată vorbi fără înflorituri, la propriu? Sensurile figurate şi manierismul din spatele lor par să aibă în faţă un destin nemuritor. Dar să nu ne pripim cu pronosticurile: eternitatea e uneori fugace.

Despre evrei

Promisesem să spun – fără tragere de inimă – cîteva vorbe despre antisemitismul lui Cioran. Antisemitismului său violent din perioada tinereţii româneşti i-a succedat, după război, un soi de alofobie erodată, îmbrăcată în paradoxuri, „manieristă“ mi-ar fi venit să spun dacă s-ar fi potrivit cu subiectul. N-aş vrea să am aerul că-i intentez pe acest subiect un proces. Procesele făcute antisemitismului constituie, poate, o terapie colectivă necesară. Ele produc, însă, nu mai puţin, efecte secundare.

E bine cunoscut rolul lui Cioran în campania împotriva evreilor lansată de presa interbelică din România. Iată, privitor la această perioadă a vieţii lui, un fel de spovedanie, datînd din 1956: „Dacă, la douăzeci de ani, îi iubeam pe evrei atît de mult încît regretam că nu eram şi eu de-al lor, cîtva timp mai tîrziu, neputînd să-i iert că au jucat un rol de prim-plan de-a lungul timpurilor, am prins a-i detesta cu furia unei iubiri-ură. Strălucirea omniprezenţei lor mă făcea să simt mai bine bezna din ţara mea, destinată, o ştiam prea-bine, sufocării şi chiar dispariţiei, pe cînd ei, o ştiam la fel de bine, vor supravieţui orice s-ar întîmpla. De altfel, pe vremea aceea nu simţeam decît o compasiune livrescă pentru suferinţele lor trecute şi, oricum, nu le puteam ghici pe cele care îi aşteptau. Mai tîrziu, gîndindu-mă la necazurile lor şi la tăria cu care le-au suportat, am înţeles valoarea exemplului lor, din care am extras motive de a lupta împotriva tentaţiei mele de a abandona totul“ („Un popor de solitari“, în Tentaţia de a exista).

S-a spus în apărarea lui Cioran că antisemitismul a fost o ideologie oficială în România anilor ’30 şi că, cu cîteva excepţii, mediile intelectuale româneşti s-au grăbit s-o adopte. Nu ştiu dacă, din punct de vedere moral, contextul istoric reprezintă o scuză; din punct de vedere intelectual însă, el pune în lumină un anumit conformism, exact acela căruia îi datorăm majoritatea „greşelilor noastre de tinereţe“.

Citasem acest fragment nu pentru a spune că schimbarea la faţă a lui Cioran n-ar fi fost sinceră, ci pentru a arăta cît e de lentă şi de anevoioasă orice transfigurare, pentru a măsura cît de mult timp trebuie să treacă, după orice convertire sinceră, înainte ca vechile ticuri, vechile reflexe să se şteargă definitiv.

Nu scrie oare Cioran în Demiurgul cel rău: „După cum ne învaţă experienţa, nu există fiinţe mai odioase decît vecinii. A-i şti atît de apropiaţi în spaţiu ne împiedică să respirăm şi ne face zilele şi nopţile deopotrivă insuportabile. Degeaba, ceas după ceas, le plănuim în sinea noastră ruina, ei rămîn acolo unde sînt, groaznic de prezenţi. Să-i suprimăm? Toate gîndurile noastre ne cheamă s-o facem; şi cînd, în fine, ne decidem, o tresărire de laşitate pune stăpînire pe noi, exact înainte de faptă. Sîntem astfel asasinii virtuali ai celor ce trăiesc în preajma noastră. Şi, fiindcă nu reuşim să fim asasini în fapt, ne măcinăm şi ne acrim, măcelari rataţi“? Înţelepciunea valahă exprimată cu toată eleganţa pariziană! Că vecinul ar fi odios, ne învaţă nu atît experienţa, cît deviza românească „să moară capra vecinului“.

Despre români

Pentru cel ce a trăit în România nu-i greu să diserteze despre esenţa „gîndirii ipocrite“: se poate considera că puterea de a lăsa totul baltă e trăsătura de căpetenie a multor români. Proiecte vaste avînd la temelie concepţii profunde, care în timp ar schimba faţa lumii, cad, cum spune francezul, în apă. Duşi, în timpul înfăptuirii lor, de valul altor activităţi şi al altor tentaţii, autorii acestor proiecte constată după un timp că, de fapt, se răzgîndiseră. Mai bine laşi lumea aşa cum e. Românii nu prea se coboară pînă la a-şi pune planurile în aplicare. Pentru ei există întotdeauna ceva mai urgent de făcut. Oricum, nu se aventurează aproape niciodată dincolo de jumătatea drumului. Dacă stai să te gîndeşti, la ce bun să duci ceva pînă la capăt, la ce bun sădesăvîrşeşti, de vreme ce propria-ţi supravieţuire nu prea depinde de perfecţiune? Dintr-un gust al spectacolului bine făcut? Românul nu se supune decît clipei. Nu ţine neapărat să acţioneze în timp. Nu e actor şi nici, cu atît mai puţin, regizor. E poet. Or, ce poate fi mai poetic decît o decepţie, decît speranţa secretă a unei promisiuni deşarte, ratate? Ce poate fi mai poetic decît să laşi, cum spune Cioran, totul baltă? În viaţă, poezia şi perseverenţa, visul şi tenacitatea nu prea merg împreună.

Se vede cu uşurinţă că toate ingredientele românului get-beget se regăsesc în disertaţia lui Cioran despre ura faţă de vecini. Proiectul de a-i stîrpi pe cei ce trăiesc în preajma noastră cade baltă în regim de urgenţă. Românul tipic se va mulţumi să-i saboteze oricînd va putea. Cum el e poet, cum nu gustă decît ceea ce-i oferă clipa, e refractar la orice colaborare pe termen lung, inevitabil prozaică. Românul urăşte acest soi de colaborări. Să pui beţe în roate, să faci rău e mai uşor, şi satisfacţia e resimţită mai prompt. După părerea românului sadea, roadele unei colaborări se obţin întotdeauna mult prea tîrziu. Destinului ratării individuale românii îi adaugă vocaţia ratării colective. Şi această vocaţie este singurul privilegiu pe care românii acceptă să-l aibă în comun. (Cu cît mai mult îi vorbeşti pe români de rău, cu atît eşti mai român. Bîrfa şi calomnia sînt, în România, singurele liante naţionale. Dar hai să schimbăm tema, spune ipocritul din mine: tot generalizînd, sari peste cal, după care regreţi că nu te-ai oprit la jumătatea drumului...)

Urmele lăsate de moraliştii francezi

Cu excepţia notabilă a unui La Bruyère sau a unui Alain – prea serioşi, plicticoşi şi adevăraţi –, recunoşti în limba, în fraza şi în stilul lui Cioran limba, fraza şi stilul moraliştilor francezi, cu cîteva locuţiuni în plus. Găsesc la el urmele lăsate de La Rochefoucauld, Chamfort, Rousseau, Vauvenargues, Rivarol, Joubert, Chateaubriand, Proust, Benjamin Constant... Percep pe alocuri fraza lui Jules Renard, ironia şi scepticismul antireligios al lui Anatole France. Sigur, găseşti în scrierile sale de tinereţe o emfază şi un soi de pompierism à la Nietzsche. Un fel de Nietzsche care îşi testează aptitudinile pentru extaz şi, mai frecvent, pentru disperare. E vorba însă aici mai mult de o chestiune de ton decît de una de stil, care rămîne la Cioran ca un fel de sinteză a unui anume clasicism francez.

(Există o lucrare a lui Mauricio Kagel – Aus Deutschland – al cărei limbaj muzical reprezintă o „chintesenţă“ a romantismului german: el nu se identifică cu limbajul nici unui compozitor german în particular, ci le atinge, alternativ, pe toate. Acest demers, interesant în sine, este şi el de resortul „jocului secund“, al ghilimelelor, al manierismului. Mi-am dat seama de asta graţie lui Frank Horvat şi ciclului său de fotografii intitulat Vraies Semblances – în engleză, Very Similar. Fiecare dintre imaginile care formează acest ciclu este o aluzie mai mult sau puţin explicită la un pictor: Petrus Christus, Degas, Picasso si mulţi alţii. De îndată ce mi le-a arătat şi mi-am revenit din mirarea primei clipe, am început să vorbim despre manierism – despre al nostru şi despre cel al timpurilor apuse. Mi-a fost imposibil să-mi dau seama dacă fotografia care m-a intrigat cel mai mult mi-l aminteşte în primul rînd pe Andrea del Sarto, pe Pontormo, pe Rosso Fiorentino, pe Parmigianino sau mai degrabă pe Bronzino. Am încercat s-o fixez şi am văzut-o plutind printre manieriştii italieni de primă oră. „Epoca noastră are în comun cu epoca lor faptul că nimic nu e exprimat direct, la propriu.“)

Întîlniri cu Cioran

Cioran şi Simone Boué erau amîndoi cumsecădenia personificată. Spre sfîrşitul unei seri, Cioran devenea din ce în ce mai puţin vorbăreţ. Prin urmare, Simone continua să spună poveştile lui la persoana a doua: „şi atunci, cum nu voiai cu nici un chip să iei avionul, te-ai dus cu…“.

Am renunţat să mai luăm metroul şi am urcat la suprafaţă. A doua zi i-am povestit întîmplarea lui Simone, care mă întrebase dacă ajunsesem cu bine acasă. Două săptămîni mai tîrziu, aveam să aflu că o necunoscută vorbind româneşte şi însoţită de un copil de şapte ani s-a prezentat în faţa uşii lui Cioran, s-a tăvălit pe jos şi a plecat – nu înainte de a obţine o sumă frumuşică, cu care se putea locui vreo săptămînă la hotel. Cioran şi Simone numai meschini nu erau.

Maladia uitării

Aş vrea să insist aici asupra unei trăsături de caracter a lui Cioran, atît de rară, mai ales la celebrităţi, încît contează în ochii mei aproape la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decît o operă literară. Îl cunoscusem într-un moment în care se afla în culmea gloriei. Cioran nu făcea parte dintre acei oameni cu succes şi influenţă, ca, de pildă, Jean-Luc Godard, care, cînd a aflat că-l cheamă Jean-Luc Godard şi că Jean-Luc Godard e chiar el… Nu, Cioran rămăsese pînă la sfîrşit el însuşi. Pentru el celebritatea n-a fost niciodată o profesie, alienantă pe deasupra. Cioran nu era dintre acele celebrităţi de care nu ştii dacă trebuie să fugi sau poate, mai degrabă, cărora să le propui un tratament, dar peste care toată lumea se grăbeşte să dea buzna în speranţa vagă de a se contamina puţin.

Nu-l vom fi lăudat niciodată îndeajuns pe un artist asemenea lui Cioran pentru modul de viaţă pe care şi-l alesese, preferînd o anume libertate valorilor unanim acceptate precum banul, munca înregimentată şi gloria. (La începutul anilor ’80, Cioran era încă relativ necunoscut în Franţa.)