OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primul film de Paul Thomas Anderson pe care l-am vazut, cind habar n-aveam ca ma uitam la un "Paul Thomas Anderson", mi-a creat o frustrare: credeam ca ma duc la un film cu ceva scene deocheate, dat fiind ca era vorba de cinematografia porno, dar m-am inselat. Era vorba, evident, de Boogie Nights, ultima pelicula in care Burt Reynolds joaca un personaj, si nu pe el insusi si in care e actor, nu vedeta care ne face cu ochiul. In acelasi film, Mark Wahlberg iese din anonimat, iar Julianne Moore isi arata din plin calitatile de actrita, in rolul unei prostituate care plateste in fata societatii pentru simplul motiv ca e platita de societate pentru a face pornografie.

Din anonimat iese si Paul Thomas Anderson insusi, caci Boogie Nights, film despre marirea si decaderea unui star porno, implicit despre mediul sordid al cinematografiei cu pricina, e facut cu un bun simt al antihollywoodianismului " adica excluzind senzationalismul, exhibitionismul sexual si megavedetele momentului (care poate nici n-ar fi acceptat provocarea). Impresia mea a fost ca ma uit la un soi de documentar si aproape ca nu intelegeam ce cauta acolo actorii aia mai mult sau mai putin celebri.
Impresia asta de autenticitate documentara nu s-a mai pastrat vazind urmatoarea realizare a lui P.T.A., Magnolia. In schimb, mi s-a parut un film cu adevarat mare. Nu stiu nici acum ce m-a impresionat mai mult la Magnolia. Poate faptul ca P.T.A. incruciseaza citeva povesti cu un real talent al alternantei lor si-a tensiunilor " ceea ce-l face sa merite comparatia cu Robert Altman (si sa-i reziste acesteia). Sau faptul ca prologul " evocarea de catre vocea din off a unor coincidente frapante " induce dintru inceput o stare de asteptare, dar si un fel de background cvasimetafizic al destinelor prezentate.

Ori surprinzatoarea ploaie cu broaste din final, care deplaseaza toate istoriile atit de terestre ale protagonistilor din registrul profan intr-unul metafizic, inchizind intr-un fel cercul sugestiei din prologul pomenit. Sau atmosfera intunecata, crepusculara, a filmului, intarita de imaginea bizara a unui soi de Casandra intruchipata de un pusti ce-i ofera politistului cheia unei crime printr-o reprezentatie rap cu versuri enigmatic-apocaliptice. Sau, si nu in cele din urma, prestatia lui Tom Cruise, aproape singura in care am putut sa-i suport cabotinismul " poate pentru ca personajul insusi e un cabotin si, prin urmare, actorul n-a facut decit sa se joace pe sine. Aici se cuvine remarcat ca Paul Thomas Anderson isi dovedeste inca o data talentul de a scoate din vedete actoria, iar din actori incepatori, vedeta (vezi cazul Wahlberg).
Urmatorul film, Punch-Drunk Love, e diferit ca anvergura si ca stil, are aerul unei pauze de respiratie inainte de puternicul There Will Be Blood, dar fara sa fie un rateu. Minimalist si concentrat doar asupra a doua portrete, Punch-Drunk Love e o poveste de dragoste atipica " asa cum atipica e si prezenta lui Adam Sandler, intr-unul din putinele roluri serioase (alta dovada a capacitatii lui P.T.A. de-a modela sau a (re)descoperi actori).

Impreuna cu Emily Watson, Sandler face un cuplu bizar, dar emotionant, in ciuda (sau poate tocmai datorita) manierei minimaliste de relatare a povestii si P.T.A. iese inca o data in evidenta, chiar daca o face cu mijloace opuse celor de pina atunci.
Ultimul film, There Will Be Blood, ofera o noua mostra de lucru foarte bine facut, in conditiile unor schimbari pe care, cum am vazut, regizorul le dozeaza de fiecare data, aratind ca nu vrea sa se cantoneze intr-o maniera anume, dar si ca noutatile cu care vine nu fac sa se piarda temelia talentului si a experientelor anterioare. Nici de data asta nu urmarim un manunchi de povesti, ci doar una singura, nici de data asta gramatica montajului si a imaginii nu e bogata, complicata, incarcata etc. Scenariul este inca o data trainic, puternic, doar ca, pentru intiia oara, P.T.A. pleaca de la o carte, romanul Oil al lui Upton Sinclair. Cum nu l-am citit, nu pot spune nimic despre (in)fidelitatea filmului fata de acesta, dar pot remarca simplitatea si "soliditatea" povestii, care e construita in asa fel incit sa mentina interesul si sa ofere atit surprize (vezi, de pilda, cum relatia tata-fiu e brusc "teleportata" pe alt plan, pastrindu-se, totusi, cu buna intuitie, ambiguitatea) cit si un final tragic, pregatit de acumularea lenta a tensiunilor.

In mod curios, lipseste personajul feminin (exceptind prezentele episodice), absenta compensata insa de pregnanta personajului principal masculin, veritabila "coloana vertebrala" a filmului. Impresia de forta, de figura memorabila a protagonistului vine in primul rind din datele lui intrinseci: singuratic, taciturn, dur ca pamintul pe care-l foreaza, cu un trecut necunoscut (ceea ce-l face misterios) si cu o ambitie si o indrazneala pe masura lacomiei sale. Dar felul in care protagonistul, Daniel Plainview, domina intregul film si nu te lasa sa-l uiti nici dupa ce iesi din sala i se datoreaza cu siguranta si interpretarii lui Daniel Day-Lewis, un actor care e in stare sa schimbe registrele si sa surprinda, asa cum o face si regizorul sub indrumarea caruia a cistigat al doilea Oscar. Ca si in cazul lui No country for old men, filmul cu care a avut nesansa sa concureze la Oscar, cel mai mult m-au frapat simplitatea si claritatea (dar nu saracia) povestii, curajul cu care P.T.A. a desenat, linie cu linie, portretul unui singur personaj si l-a condus pina la punctul in care titlul filmului este justificat.

In ecuatia story-ului si in obtinerea efectului de forta a protagonistului, un rol fundamental il are conflictul cu Eli Sunday, de asemenea interpretat impecabil de Paul Dano, a carui figura de adolescent sectant cu "crize" de revelatie divina mi s-a parut mai infricosatoare decit profilul intunecat al lui Daniel Plainview, cel care la un moment dat declara ca si-a "construit ura de-a lungul anilor, putin cite putin", cu aerul ca e constient de propria damnare, in ciuda faptului ca are serioase rezerve de ateism. Sau poate tocmai de aceea. Pina la urma, intelegem ca There will be blood nu e un "simplu" film despre petrol si imbogatire, ci despre infruntarea dintre credinta si ateism, despre umilinta si tensiunile care, asemenea petrolului ascuns in pamint, se acumuleaza la presiuni covirsitoare. Cine crede ca e altfel, sa se intoarca la scena in care Eli il spala pe Daniel in "singele lui Iisus Hristos" si sa citeasca pe chipul lui Daniel Day-Lewis lupta dintre umilire si demnitate, conflictul dintre credinta proprie si credinta impusa, conflict care in final va izbucni tragic si va arata ca n-am urmarit decit o alta cronica a unei morti anuntate.