OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa cum se stie, in urma cu aproape o luna de zile a avut loc „reorganizarea“ Guvernului Romaniei, prin comasarea unor ministere. De asemenea, numeroase agentii si institutii pina atunci autonome au fost preluate in structura ministerelor ramase in schema. Intre numeroasele prevederi ale documentului legislativ care stipuleaza toate aceste transformari administrative, si anume Ordonanta de Urgenta a guvernului Nr. 64/2003, se afla si un set consistent de modificari aduse Legii cinematografiei. Principalele prevederi indica revenirea Centrului National al Cinematografiei – CNC la Ministerul Culturii si Cultelor (dupa ce fusese recent preluat de acolo direct de catre guvern!) si integrarea in CNC a Arhivei Nationale de Filme – ANF. In numarul trecut al Observatorului cultural am publicat reactia pozitiva a unui grup de tineri cineasti fata de desfiintarea, conform aceleiasi Ordonante, a Colegiului Consultativ al CNC, impotriva caruia protestasera in urma cu citeva saptamini. Intre timp, preluarea ANF de catre Minister, cu incetarea existentei de jure a Arhivei, a stirnit proteste si mai ample. Drept care am considerat momentul potrivit pentru a lansa un set de intrebari privitoare la momentul actual al cinematografiei romanesti, cu pornire chiar de la recentele modificari legislative. Au avut amabilitatea sa ne raspunda: Tudor CARANFIL (critic de film), Cristian COMEAGA (producator), Laurentiu DAMIAN (regizor), Tudor GIURGIU (regizor, producator), Cristi PUIU (regizor), Velvet MORARU (producator), Bujor T. RIPEANU (critic de film), Valerian SAVA (critic de film). Tuturor le-am adresat urmatoarele intrebari:


1. Cum apreciati modificarile aduse Legii Cinematografiei prin Ordonanta de Urgenta a guvernului Nr. 64/2003?

2. In ce masura socotiti ca raspund – daca raspund – aceste modificari criticilor formulate de catre numerosi profesionisti ai domeniului cu privire la situatia din cinematografie sau recentelor solicitari ale tinerilor cineasti?

3. Ce consecinte anticipati ca va avea pentru statutul institutional al cinematografiei publice revenirea ei in subordinea Ministerului Culturii? Cum ati vedea un concept al autonomiei cinematografiei romanesti?

4. Cum apreciati faptul ca, potrivit textului Ordonantei, singura instanta a conducerii Centrului National al Cinematografiei este directorul numit de primul ministru la propunerea ministrului Culturii, fiind eliminate oricare alte organisme deliberative?

5. Cum apreciati „desfiintarea“ Arhivei Nationale de Filme ca institutie autonoma, respectiv trecerea ei din subordinea ministerului in cea a CNC?

6. Tinind cont de toate aceste evolutii institutionale, cum vedeti viitorul cinematografiei romanesti?


Tudor CARANFIL

Raspund intrebarilor dvs. cu sfiala, fiindca n-am avut niciodata „cap de jurist“, adica n-am stiut sa ma descurc in capcanele textelor de lege. Dar fiindca mi-o cereti, formulez citeva raspunsuri diletante, cu mentiunea ca orice analiza trebuie pornita de la experienta acumulata, in ce priveste structurile, in anii postdecembristi.

1. Problema esentiala n-ar fi atit in lege, cit in venalitatea sau onestitatea conducatorilor, in profesionalismul sau in diletantismul lor. Un om de paie la conducerea CNC inseamna un pericol de coruptie atit in regim de autonomie, cit si in cel de dependenta fata de minister. De la un demagog care nu gaseste altceva de promis la instalarea lui in functie decit un „Muzeu al cinematografiei“, tichie de margaritar pe fruntea falimentarei noastre cinematografii, era limpede din prima zi ca n-ai ce astepta. Dupa trei ani, „muzeul“ CNC e detasat la minister. Ce e rau in asta?

2. Pe cit am inteles eu, numerosii profesionisti, si mai ales tinerii, au cerut schimbarea sistemului si au fost pe deplin motivati in pretentia lor. In sfirsit, sistemul se schimba. Ramine de vazut ce se va intimpla. Altfel, a priori, s-ar putea contesta si cea mai buna lege posibila.

3. Cinematografia autonoma a aratat pe deplin de ce „autonomie“ e in stare. Grupul autopropulsat la frinele cinematografiei romanesti prin zgomotoase demonstratii si greve ale foamei (garnisite cu bere si momite), a dus cinematografia autonoma la faliment. La extrema cealalta, studioul de filme ramas sub aripa ministerului a demonstrat ce inseamna un bun management, a avut proiecte de o seriozitate care a facut fata exigentelor producatorilor straini, adaugind devize devizelor de productie, a pus in circulatie filme difuzate pe ecranele occidentale, a reprezentat, de fapt, aproape singur, cinematografia romana peste hotare. A fost dependent de putere studioul Ministerului Culturii? Oare de aceea s-au produs acolo provocatorul film Piata Universitatii si filmele politice nu mai putin virulente ale lui Lucian Pintilie? Experienta arata ca cinematografia „autonoma“ a d-lor Pita si Mitulescu, tocmai ea a fost profund dependenta de o clica de „baroni“ avizi de bani si putere, in timp ce studioul aflat sub aripa ministerului a fost de fapt, sub toate guvernarile, nu numai autonom, in sensul cel mai propriu al cuvintului, dar si capabil sa creeze valori care sa ne mentina la suprafata in competitia cinematografiilor lumii.

4. Nu inteleg problema dvs.! Cine altii decit primii ministri ai diferitelor guvernari au numit, in ultimii 18 ani, conducerea CNC? Si cine le-a inspirat alegerea, daca nu sugestiile din jur? Au existat „alte organisme deliberative“? Si, daca la inceput au fost, in ce masura s-a tinut seama de ele? Unii demnitari ai cinematografiei s-au compromis prin demagogie, altii prin coruptie, cei care au incercat sa schimbe ceva au fost impinsi de persoane interesate si influente sa-si dea chiar demisia. Se stie ca in cinematografie s-a furat pe rupte si s-a risipit tot asa, prin proasta gestiune. A fost elucidat pina la urma vreunul din acele cazuri notorii? Se stie cum s-au recuperat sumele irosite in contul lui Ovidiu sau cine e raspunzator pentru intreruperea celuilalt film al aceluiasi cineast? De ce a durat cinci ani productia Triunghiului Mortii si cui a folosit filmul acela? Cum a fost posibil ca banii unei coproductii franco-romane (de Nicolae Opritescu) sa dispara, nu se stie in al cui buzunar, si lucrarile acesteia sa fie oprite timp de mai bine de trei ani, lucru fara precedent si care ne-a facut de risul lumii? Cine a tot aminat filme, cu transe de bani ridicate, pina la calendele grecesti? Toate aceste raspunsuri s-au izbit de zidul opac al cinematografiei „autonome“, autonome doar de raspunderea gestiunii financiare. E timpul ca autoritatea unui minister sa puna ordine in productia noastra cinematografica!
Pe scurt, analiza actualei miscari de restructurare nu poate fi apreciata altfel decit in lumina experientelor. Eu sper ca ministrul actual al Culturii si cei care-l vor urma sa fie atit de puternici incit sa reziste presiunilor, fie ele politice, fie economice, din partea senatorilor sau „baronilor“ din domeniul cinematografiei, sa faca ceea ce trebuie facut: sa deschida, cu exigenta, drum tinerilor profesionisti de talent, in ultimii ani singura noastra speranta, sa sprijine proiecte, nu reputatii, si sa stimuleze recistigarea publicului prin spectacol, nu prin exercitii vanitoase de stil.

5. Azi, foaierul Cinematecii Romane, cindva loc privilegiat de discutii intre cinefili si spatiu de expozitie, a devenit cafenea si, ca sa intre in sala de proiectie, spectatorul trebuie sa-si faca drum printre mese. A fost vreo lege care sa „desfiinteze“ un spatiu definitoriu al Cinematecii? Nu! Si-a permis-o dl Savel Stiopul! Cind, cu vreo zece ani in urma, a fost vorba despre trecerea ANF la Ministerul Culturii, la instigarea aceluiasi personaj care isi credea scaunul directorial amenintat, s-a auzit un cor de invective. Dar miscarea s-a dovedit, din cele mai multe puncte de vedere, inspirata. Astazi, cind e inapoiata unui CNC dependent el insusi de Ministerul Culturii, iar se face galagie. Poate ca sint un naiv, dar impresia mea este ca nu se „desfiinteaza“ nimic, se corecteaza doar o organigrama.

6. La ultima dvs. intrebare, raspund ca poetul de la Bolintin: „Viitor de aur, tara noastra are!“. Pina la viitorul vag, sa nu ne manince insa prezentul intunecat.


Cristian COMEAGA

1. Sint doar niste masuri menite sa puna piinea si cutitul in alte miini decit cele care le-au manevrat pina acum.

2. Din pacate, recentele solicitari ale tinerilor cineasti sint conjuncturale. Ele au fost mai ales expresia nemultumirii fata de felul in care CNC a impartit pomana cu ocazia ultimului concurs. Daca ministrul Culturii va considera ca e cazul sa blagosloveasca si pe cei din rindul doi, se va putea spune ca noua Ordonanta raspunde solicitarilor tinerilor cineasti. Dar, foarte curind, ii veti reauzi pe batrinii cineasti vociferind. Oricum, la citi creatori exista in tara asta, coliva nu va ajunge niciodata.

3. Nu inteleg ce inseamna „cinematografie publica“ si nici ce este „statutul ei institutional“. Daca va referiti la filmele romanesti finantate cu bani publici, nu cred ca statutul lor artistic, financiar sau comercial ar fi altul nici daca s-ar realiza sub egida Academiei Romane sau a RADET. In ceea ce priveste autonomia cinematografiei romanesti, ea va incepe din ziua in care, cel putin teoretic, productia unui film romanesc va fi o afacere. Din acea zi, filmul romanesc nu va mai depinde exclusiv de o institutie centrala si, in consecinta, va deveni autonom. Aceasta evolutie nu are nici o legatura cu noianul de legi si ordonante emise pina acum; toate acestea se refera la creatia cinematografica (indeosebi la feluri mestesugite de a apuca din pomana statului) – or, reforma este necesara in industria cinematografica.
Pentru ca filmul sa devina o afacere, e nevoie ca o productie sa aduca mai multi bani si sa coste mai putin decit pina acum. Deci e nevoie de o reforma a sistemului de difuzare a filmelor, de o reforma a invatamintului tehnic cinematografic, de masuri pentru detaxarea importului de pelicula si echipamente etc. Chiar daca nu vedeti ce legatura au toate acestea cu autonomia filmului romanesc, credeti-ma, au. La nivel legislativ, un prim pas ar fi sa-i permitem CNC (sau Ministerului Culturii, sau primului ministru, sau secretarului cu Propaganda, sau oricui vreti dumneavoastra) sa imparta banii care sint repartizati de la bugetul statului, iar restul taxelor si birurilor ce compun Fondul Cinematografic sa poata fi angajate direct de respectivii contribuabili in ce productii de film romanesc cred ei ca e necesar sa finanteze.

4. E mai cinstit si mai practic decit smecheria cu tot soiul de consilii si comitete. Asa, cel putin, stii ca, daca te ai bine cu Partidul, ai sanse sa faci ceva. Daca nu, nu mai pierzi vremea pe la concursuri.
5. Imi e greu sa apreciez ce va insemna schimbarea pentru Arhiva. Cert e ca mai bine inseamna mai multi bani si o conducere mai eficace. Arhiva Nationala de Filme este Muzeul National de Cinema. Cu aceasta optica, era normal ca institutia sa ramina distincta in cadrul Ministerului Culturii. Mi-e teama ca, finantata fiind din Fondul Cinematografic, se va ruina total. Dupa cum am constatat in ultimii ani, banii din acest fond se cheltuiesc pentru motive mult mai pragmatice si mai prozaice decit conservarea si valorificarea filmelor.

6. Tinind cont de toate aceste evolutii institutionale, nu vad viitorul cinematografiei romanesti.


Laurentiu DAMIAN

1. „Cinematografia romaneasca, incotro?“ este o intrebare la care continuam sa dam raspunsuri evazive, din 1990 incoace. Daca ar trebui sa fim sinceri, intrebarea ar fi trebuit pusa cu mult inainte, in acele timpuri cu plan de realizari cinematografice si cu numararea filmelor la sfirsitul fiecarui an (25, 35…). Ordonanta de Urgenta a Guvernului readuce, in fapt, cinematografia in structura Ministerului Culturii si Cultelor. Sa fie acest lucru considerat un element punitiv? Nu as crede – desi independenta cinematografiei a fost inteleasa de multi ca o situatie ce permite sa existe filme neterminate, filme inutile, concursuri extrem de discutabile si scandaluri mediatizate din belsug si deformate mai mult decit era cazul. Rafuieli, orgolii nemasurate, cinematografe care au devenit depozite sau sali de Bingo, „proiecte de trecut“, lipsa unei coerente in administrarea fondului cinematografic, producatori aflati inca in faza de amatorism – toate acestea sint argumente pentru o Ordonanta punitiva. Din punctul meu de vedere, filmul este un act cultural si apartenenta la Ministerul Culturii si Cultelor va fi, cel putin teoretic, benefica. Totusi, tranzitia in cinematografia romaneasca a durat cam mult!

2. Sa ne intelegem: protestul tinerilor cineasti a fost extrem de palid. El se referea la atributiile Colegiului Consultativ al CNC, la faptul ca, din motive obscure, au aparut pe piata filme care si-au gresit complet tinta si nu la, cum ar fi fost normal, Legea Cinematografiei, o lege cu principii europene ornata „balcanic“. Cine crede ca un proiect cinematografic, in Romania, beneficiaza si de alti bani decit ai CNC-ului, se inseala. Cine isi imagineaza ca un proiect de film inseamna un montaj financiar angrenind mai multi producatori, inclusiv un distribuitor, este bintuit de fantasme. Chiar daca, in multe puncte, legea cinematografiei se adreseaza producatorului, gasim putine elemente care sa il incurajeze – ma refer la un producator veritabil si cinstit!

3. O prima consecinta este un control financiar. Nu putem face abstractie ca in joc sint bani publici. In al doilea rind, o mai atenta intelegere a termenilor cinema – cultura. Inainte de a ne gindi la autonomie, termen ce suna orgolios, sa ne gindim noi, cineastii, cum putem deveni „independenti“ fata de prostul gust si subcultura practicate in multe pelicule.

4. CNC-ul, ca institutie, reprezinta, din punctul meu de vedere, sau ar trebui sa reprezinte, o banca ce acorda credit unor proiecte viabile. Se poate intelege din intrebare ca in acea banca a ramas un singur director, ceea ce nu este adevarat. Concursurile de proiecte cinematografice vor angrena comisii si acestea vor decide o strategie prin film. Sper ca nu vor mai fi comisii tip „cenaclu“, ci profesionisti adaptati cerintelor actuale de pe piata cinematografica.

5. Arhiva Nationala de Filme nu s-a desfiintat, sa fim bine intelesi! Problema pentru ANF, si cred ca asta ar trebui sa ne preocupe, sint fondurile si statutul patrimoniului ei. Cred ca este mai important ce se intimpla cu memoria filmului romanesc decit in ce subordine trece aceasta institutie. Toata lumea se foloseste din belsug de arhiva, televiziunile isi completeaza grilele cu imaginile platite cu sume modice (intr-o lene totala, in care emisiunea de baza ramine talk-show-ul) si nimeni nu s-a preocupat de protejarea unor valori. E ciudat ca toata lumea trimite proteste si nimeni nu-i pune directorului ANF intrebari despre statutul clar al acestei institutii.

6. O sa va raspund simplu: cred in cinematograful independent si nu in CNC-ul autonom. Asa cum sint convins ca exista astazi oameni tineri, mai buni si mai onesti decit noi, care vor intelege ca filmul se face cu credinta si in deplina libertate de creatie. Noi nu am mai discutat de multa vreme, de prea multa vreme, despre creatie, ocupindu-ne de structuri, legi si amendamente. Sa nu uitam niciodata ca o lege este facuta de oameni si folosita tot de ei. Si acum, depinde tot de oameni!


Tudor GIURGIU

1-2. Le apreciez drept o incercare de „cosmetizare“, profitind de aparitia inevitabila a unui text de lege care reglementeaza modificarile in organizarea Executivului. Consider ca un retus sever era mult mai oportun si regret ca nici una din observatiile importante existente in scrisoarea adresata CNC si presei in aprilie nu a fost luata in seama la redactarea acestor amendamente.
Ba mai mult, am senzatia ca asist la un soi de infruntare tacita intre grupuri de interese care se lupta pe patrimoniu, pe cladirile studiourilor de stat care sint in stare de moarte clinica (Rofilm, Sahia, Animafilm), pe salile de cinema, poate pe terenul de la mare, de la 2 Mai, obtinut de CNC prin Ministerul Culturii, in 2002. E hilar sa vezi ca dupa 14 ani de la evenimentele din decembrie, de-abia acum s-a gasit o solutie de privatizare pentru sali, iar compromisul si desele reorganizari iau locul terapiei de soc si restructurarii pe baze moderne, europene a cinematografiei romane.

3. Nu pot anticipa nici un fel de consecinte pentru ca, in general, in Romania lucrurile tind sa atinga neprevazutul la orice pas. Eu sint doar putin contrariat de faptul ca in cinematografie se practica recentralizarea in loc sa se promoveze desfacerea unor structuri, privatizarea si desfiintarea institutiilor care nu merg. Cred ca subordonarea institutionala a CNC poate naste o birocratie suplimentara in ce priveste acordarea finantarilor pentru proiecte de film, dupa cum si ideea CNC mentionata in strategia de dezvoltare pentru 2003-2007, de a infiinta un „studio de prestari“ prin comasarea intr-o singura structura a Sahia, Rofilm si Animafilm este absolut ridicola. Traim in 2003, nu in anii colectivizarii!
Paradoxul este ca sistemul anterior acestei schimbari era gindit bine si ar fi putut fi unul functional. Fondul era bun, dar era aplicat prost, vezi lipsa de criterii in alegerea proiectelor care primeau finantare, rolul ambiguu si contradictoriu al Colegiului Consultativ.
Cred ca in varianta ideala cinematografia trebuie sa fie subordonata Ministerului Culturii, dar sa-si pastreze in primul rind o autonomie financiara. Nu poti sa o asezi pe acelasi picior de egalitate (directorul CNC fiind acum ordonator tertiar de credite) cu un teatru sau muzeu aflate si ele ca institutii in subordinea ministerului.

4. Cinematografia trebuie sa aiba un „cap“, asta este evident. Probabil ca existenta unui consiliu de administratie in cadrul CNC, cu atributii clare si precise (deloc consultative), ales pe criterii de reprezentativitate (producatori, regizori, distribuitori, exploatanti de sali) ar usura procesul decizional si ar exista o mult mai mare eficienta in organizarea interna a institutiei.

5. Este o mutare administrativa. Atit si nimic mai mult. Probabil ca textul de lege a fost cam dur, dar nimeni nu cred ca a vrut desfiintarea Arhivei. Pacat ca nu exista insa o initiativa hotarita din partea ministerului sau Guvernului, de a acorda o subventie dintr-un fond special ANF-ului, pentru a-i permite sa dezvolte programe importante de conservare si achizitii de filme, asigurarea unei infrastructuri operationale mult mai eficiente, informatizarea si crearea unor baze de date. Astea sint problemele, de fapt. Sintem foarte ignoranti fata de arhive sau muzee in general si intotdeauna reactionam in forta doar la dezastre (vezi cazul cu Muzeul Satului).

6. Atita timp cit o anume mentalitate rudimentara, „samanatorista“, antieuropeana va persista in cinematografie, viitorul nu poate fi decit unul sumbru. Exista din pacate oameni care participa la procesul decizional care nu sint deloc interesati sa inteleaga cum functioneaza industria de film in anul 2003 in Europa si considera poate ca nu are sens sa ne sincronizam acestor tendinte. Bazele unei industrii de film sint cvasi-inexistente in Romania, pentru ca dupa 1990 cinematografia a fost deliberat „crescuta“ in eprubeta si adusa acum la stadiul de cooperativa. Astfel se face ca finantarile pentru film se acorda uneori pe motive de ajutor social, interesul pentru coproductii este aproape nul si se practica incurajarea unui sistem in care „producatori de carton“ primesc finantare pe motive oculte, iar tinerii cineasti sint „sfatuiti“ sa-si depuna proiectele prin acei producatori, mergindu-se astfel „la sigur“ in concurs.
Sint absolut convins ca viitorul va depinde de eforturile mele si ale colegilor cu care am semnat scrisoarea din aprilie de a deschide „minti“ si schimba mentalitati. De eforturile si succesele producatorilor de film in realizarea unor productii importante in Romania. Nu in ultimul rind, va mai depinde si de cite filme proaste, facute in dispretul spectatorului, vor mai iesi pe piata. Si am o vaga presimtire ca vom tot avea parte de ele!


Cristi PUIU

1. Am observat ca, in general, cei care initiaza modificari in cadrul unei legi – introducind si eliminind articole – intervin in momentul in care apar disfunctii in aplicarea respectivei legi. Se intimpla, totusi, ca acesti initiatori de modificari sa intervina asupra legilor doar atunci cind o cer interesele grupului pe care il reprezinta. Acest lucru s-a intimplat in decembrie 2002, cind eforturile legiuitorilor s-au concretizat intr-o aberanta lege a cinematografiei menita sa protejeze interesele grupului de prieteni ai domnului senator Sergiu Nicolaescu. Acest grup a functionat sub numele de Colegiu Consultativ in cadrul CNC si s-a infruptat din plin din avantajele amintitei legi. Nu cred ca de aceasta data modificarile aduse legii cinematografiei sint motivate de interese de grup. Mai precis: vreau sa cred ca cei care au operat aceste modificari sint interesati in mod real de buna functionare a cinematografiei romane.

2. Nu stiu, dar, eu personal, nu cred ca aceste modificari au vreo legatura cu criticile aduse actualului sistem de catre profesionistii din cinematografie. Cred ca este un lucru bun desfiintarea acelui „sfat al batrinilor“ numit Colegiu Consultativ si mai cred ca procesul de finantare a proiectelor de film va fi mult ingreunat de statutul de „ordonator tertiar de credite“ al directorului general al CNC. In plus, aceasta Ordonanta imi pare o incercare timida de resuscitare a cinematografiei noastre si cred ca initiatorii acesteia ar fi trebuit sa-i consulte, in prealabil, pe profesionistii din bransa. Dar aici este si vina noastra, pentru ca intirziem sa ne organizam intr-o structura coerenta care sa ne apere drepturile si prin intermediul careia sa putem amenda formularile nefericite din actuala Lege a Cinematografiei.

3. Nu imi dau seama ce consecinte ar putea avea aceasta „revenire“ si nu prea ma intereseaza ce nume poarta institutia care se ocupa de bunul mers al cinematografiei. Daca CNC este independent, subordonat Ministerului Culturii sau Ministerului Turismului, Primariei Bucurestiului sau direct primului ministru mi se pare lipsit de importanta. Dar daca acesta ajunge sa fie dirijat de neprofesionisti – de persoane iresponsabile si incapabile sa formuleze si sa aplice o politica culturala coerenta si racordata la exigentele europene – atunci mi se pare ca avem o problema. Cu riscul de a parea naiv, cred ca doar dragostea de film a sefilor CNC si consilierea avizata a specialistilor cu deschidere europeana din jurul acestora pot garanta insanatosirea filmului romanesc.

4. Consider ca deciziile privind bunul mers al cinematografiei nu pot fi luate de catre un singur om, oricit de mult s-ar apropia acesta de profilul lui Lorenzo Magnificul. In viziunea mea, rolul directorului general al CNC trebuie sa fie acela de supervizor al deciziilor luate in cadrul unui consiliu de conducere format din specialisti. Ca si celelalte domenii ale creatiei artistice, cinematografia nu trebuie sa aiba culoare politica si, prin urmare, conducerea CNC – numita de catre primul ministru la propunerea ministrului Culturii – trebuie sa ii reprezinte pe profesionistii din domeniul filmului si sa beneficieze de creditul acestora. Daca numirea conducerii CNC va fi conditionata politic, sansele de insanatosire a filmului romanesc se vor diminua. Presiunile venite dinspre cercurile puterii nu vor face altceva decit sa mentina cinematografia in binecunoscuta mediocritate cu accente propagandistice cu care ne-a obisnuit deja domnul Sergiu Nicolaescu.

5. Revin: nu cred ca este important cum se numeste organismul insarcinat cu una sau cu alta din treburile legate de film, atita vreme cit acesta isi face treaba. Nu am suficiente informatii privind felul in care a functionat Arhiva Nationala de Filme, dar, ca toata lumea, stiu ca cei care sint responsabili cu finantarea nu ii acorda acesteia suficienta atentie si din aceasta cauza, in prezent, o multime de filme se deterioreaza. Daca-mi este permis, la aceasta intrebare legata de Arhiva Nationala de Filme as raspunde cu o intrebare: CNC a editat, apelind la arhiva, o serie de filme romanesti. Care sint criteriile dupa care s-a facut selectia filmelor si ce specialist de la Arhiva Nationala de Filme a fost consultat in vederea acestei selectii? Eu unul sint surprins sa intilnesc alaturi de Reconstituirea, Morometii si Padurea spinzuratilor titluri ca Tapinarii, BD in alerta si Domnisoara Aurica. In afara citorva filme – aparitii rare, bizare si inexplicabile in ternul peisaj vizual de la noi – cinematografia romana nu prea are cu ce se mindri si de aceea ma revolta aceasta rasturnare a ierarhiei valorilor: Secvente, Moara cu noroc si La capatul liniei sint lasate sa mucezeasca in uitare, in locul acestora CNC alegind sa editeze productiile domnilor Carmazan, Dragan si Marinescu.

6. Cinematografia romana sufera de boli atit de grave, incit permutarile de la virf par a fi niste biete guturaiuri. Nu cred ca aceste „evolutii institutionale“ o vor afecta in mod decisiv, dar, este evident, ele participa la deteriorarea starii generale de sanatate a filmului romanesc. Cred ca la aceasta ora este necesara o terapie de soc si cred ca aceasta trebuie aplicata ambelor capete, simultan: CNC si UNATC. Daca in urma acestei terapii de soc CNC isi va ajusta strategiile in raport cu politica europeana din domeniul cinematografiei, iar scoala de film de la Bucuresti va fi restructurata din temelii, in aproximativ 20 de ani brucanieni vom avea parte de o cinematografie sanatoasa.


Velvet MORARU

1. Modificarile nu au facut altceva decit sa ingreuneze si mai mult starea in care se afla cinematografia. Mai putin articolul referitor la desfiintarea Colegiului Consultativ, desfiintare care si ea la rindul ei are o mare hiba. Dependenta permanenta de ministrul Culturii va ingreuna tot sistemul care oricum este greoi si birocratic. Flagrante sint Art. 4 alin. (7), Art. 8 alin. (5), Art. 9 in care pina si RADEF trece sub tutela Ministerului Culturii, Art. 13 alin. (3), Art. 27 Art. 29 alin (1).

2. Nu raspund! Aceste modificari nu s-au facut in urma criticilor aparute in presa in ultimul timp. „Interesele“ au fost altele. Nu s-a reusit decit distrugerea „brumei“ de „facilitati“ pe care filmul romanesc le mai avea.

3. „Autonomia“ in cinema este foarte greu de realizat, atita timp cit sectorul privat de finantare lipseste cu desavirsire. Un producator, in lumea civilizata, este cel care aduna fonduri pentru productia filmului. Nicaieri in Europa nu vom intilni o singura persoana (a se citi producatorul) care sa-si investeasca banii proprii. Aceasta, pentru ca in primul rind filmul se face cu foarte multi bani. Acesti bani se aduna de la: CNC (sau alte organisme asemanatoare), de la televiziuni, de la retelele de cablu, de la fundatii, de la sponsori etc. „Autonomie“ nu va fi daca „forurile de partid si de stat“ nu vor intelege ca si „filmul“ inseamna locuri de munca, economie de piata, angrenare de multe servicii etc.; daca nu se intelege ca in ultimii ani „filmul“ a adus in tara mai multa valuta decit combinatul de la Galati sau simulacrul de turism gen Dracula Parc, palmieri etc.

4. Asa cum scrie la Ordonanta (eu cred ca), singura instanta de conducere este ministrul Culturii, nicidecum directorul CNC, acesta este un simplu executant caruia i s-a rapit orice posibilitate de a lua decizii rapide si eficiente. Uneori un director eficient si profesionist poate face cit multe colegii, comisii si comitete. Numai ca, revenim la „societatea“ civilizata unde multe decizii se iau de catre consilii, colegii s.a. Important este criteriul prin care acestea sint numite si cine le numeste. Mi se pare absurd ca Cinematografia (ca multe alte ministere, de altfel) sa depinda de schimbarile politice. Din patru in patru ani, guvernele schimba ce le taie capul. Si de multe ori chiar anual!

5. Este la fel de tragica ca trecerea CNC in subordinea aceluiasi minister. Parca in 1990 cineasti au facut greva pentru autonomie! S-a uitat?

6. Poate ca ar fi bine sa „apara“ un CNC cu un statut bine pus la punct care sa functioneze pe tipicul fundatiilor si al asociatiilor? Raspunsul la aceasta intrebare se face cu creionul pe hirtie, cu consultarea mai multor oameni competenti care „fac“ film, nu care-l impart la masa „tratativelor“.

P.S. V-as completa raspunsurile cu o „parere“ pe care oricind am sa o pot argumenta. Oricit nu ne-ar place, trebuie sa analizam, sa adunam si sa constatam ca, totusi, „ultimul presedinte“ al CNC a miscat ceva. S-a mai intimplat cite ceva prin aceasta institutie. Cred ca ar trebui ajutat! Nu stiu. Nu as vrea sa ma fi inselat sau sa emit „teorii“ nefondate. Ramine de vazut. Aici sint multe de spus. Putem discuta.


Bujor T. RIPEANU

1. O gluma proasta din partea unui Executiv care considera ca ii este permis orice act de voluntarism si orice metoda de „navigatie“, atunci cind apreciaza ca deciziile sale impun urgenta si mina forte pentru a indrepta – evident „spre binele cetateanului“ (si al propriei imagini) – lucruri prost croite. „Inteleptii“ care, in timpul dezbaterii „legii Nicolaescu“, mizau sceptic pe viata scurta a reglementarii impuse de senatorul-regizor, par sa fi avut dreptate…

2. Pentru o alta categorie de profesionisti („nebunii“, cum ii numea domnul N.), cei care nu au crezut nicicind in infailibilitatea „legii Nicolaescu“, modificarile introduse in ultimele doua pagini ale Ordonantei guvernamentale de Urgenta nu sint decit „praf in ochi“. Cu riscul de a intra si eu in „jocul“ excesului de reglementare – care ne caracterizeaza – joc ce conduce de fapt la lipsa de reglementare, sint obligat sa constat ca modificarile cerute de atita lume la Legea Cinematografiei abia trebuie incepute. Este insa greu de spus astazi cine anume va avea tenacitatea domnului Nicolaescu, o tenacitate as zice monomana, pentru a face din „legea cinematografiei“, viitoarea Lege a Cinematografiei!, un instrument valabil de stimulare a domeniului.

3. „Ruperea de cultura“ a cinematografiei din 1990 si functionarea organismului sau de conducere au fost puternic marcate de nefaste efecte, constatate pe parcursul a 13 ani. Perioada a fost insa marcata si de anume pasi spre normalitate: infiriparea unei productii cinematografice private si a unei baze de productie innoite si diversificate; aparitia si punerea in practica a unor reglementari capabile sa creeze un cadru legal fluxului de bani publici catre productia cinematografica nationala; inceputul de integrare in efortul cinematografic european (si nu numai). Am sustinut intotdeauna ca locul organismului de reglementare a cinematografiei – autoritate publica a unui domeniu si nu doar minuitor de fonduri – este in sistemul culturii si nu in afara ei. In aceasta ordine de idei, manevra care face dintr-o „autoritate publica“ o institutie publica subordonata nu poate fi benefica. Cinematografia romaneasca este autonoma atunci cind nu mai sta cu mina intinsa la pomana diverselor fonduri, cind isi construieste propria finantare, intr-un cadru stimulativ, neconditionat de presiuni politice, de presiuni economice si cu atit mai putin de combinatii mafiote.
Situatia economica a unei tari ca a noastra, usor de descifrat inca din 1990, ar fi permis de mult sa se inteleaga ca sansele noastre nu se afla intr-o productie de 20 de lungmetraje pe an, cu filme „de interes national“ devoratoare de fonduri publice nemasurate, ci in capacitatea de a finanta specii si forme adecvate de lucru, prin atragerea de resurse interne si mai ales prin coproductii, prin dezvoltarea (si nu distrugerea) productiei de scurtmetraj, prin construirea unui sistem de coproductie televiziune-cinematografie. Sint adevaruri, poate truisme, de care tari cu infinit mai mari resurse au tinut seama.

4. Daca Ministerul Culturii sau altcineva il numeste pe conducatorul CNC, daca acesta are rang de ministru, secretar de stat sau altceva; daca el participa sau nu la sedintele Guvernului; daca i se cenzureaza deciziile si de catre cine – are mai putina importanta. „Jocul politic“ facut de Ministerul Culturii – de la retragerea de la Senat a propriilor amendamente la proiectul Nicolaescu la sustinerea neconditionata a acestuia si apoi la amendarea lui drastica (si dureroasa pentru initiator) la putine luni dupa ce proiectul devenise LEGE – nu imi apare ca un joc curat si nici ca o promisiune pentru un viitor in care sa auzim numai „de bine“. Si asta, fara sa luam in calcul scandalurile economice ce au marcat existenta CNC-ONC si competenta, ca dat strict individual, a unor persoane pe care soarta le-a adus la conducerea CNC (cind, in 2001, ministrul Culturii isi prezenta viitorii colaboratori apropiati, gasind in biografia fiecaruia dintre ei un element care sa il recomande, pentru cel ce urma sa conduca si conduce si azi „cinematografia“, nu a gasit decit urmatorul text: „cit despre domnul M., a mai indeplinit si alte atributii similare in domeniu“. Despre alti presedinti ai organismului cinematografic, Dan Pita, Radu Gabrea, Stere Gulea, s-ar fi putut spune multe, si de bine si de rau, dar nu o asemenea fraza! Sa ne mai miram ca am ajuns unde am ajuns?)

5. Desfiintarea ANF, si nu „reorganizarea“ ei ca directie in cadrul unui CNC-institutie publica (cu rang de Directie Generala in Ministerul Culturii), atenteaza la autonomia functionala a institutiei, statut care cu greu l-a dobindit si si l-a aparat timp de patru ani, incepind din 1998. Raptul statutului de institutie nationala de patrimoniu, cu personalitate juridica, o readuce inapoi, la vremea cind sub pretextul finantarii ei de la „oala comuna“ a cinematografiei i se stabilea pentru vecie conditia de „a saptea roata la caruta“ celei de-a saptea arte: „magazie de filme“ si „vaca de muls“ pentru cine vrei si nu vrei; catre aceasta conditie anacronica, contrara vocatiei ei institutionale si sperantelor celor care cred ca o asemenea institutie de cultura este un semn de civilizatie dobindit. Prevederile din Ordonantei Guvernamentale se indreapta de asemenea impotriva reglementarilor internationale in domeniu – in primul rind „Conventia Europeana privind patrimoniul audio-vizual“. Promisiunile puse in circulatie in ultima vreme de oficiali ai Ministerului Culturii si preluate de cei care accepta sa joace rolul de „raspindaci“ nu sint deloc linistitoare pentru opinia publica, mai ales ca ele nu se regasesc nici macar in Hotarirea guvernamentala privind organizarea Ministerului Culturii, aparuta ulterior Ordonantei de Urgenta.

6. Viitorul cinematografiei romanesti? Au spus-o tinerii cineasti. Nu il vom vedea in raport cu aceste „evolutii institutionale“ de care sintem nevoiti sa tinem cont si, daca este cazul, sa le contestam. Filmele si pozitia civica a tinerilor cineasti vor exprima coerent in timp tendintele majore ale secolului caruia ii apartin.


Valerian SAVA

1. Dupa 13 ani si jumatate de la marsul in coloana si greva foamei prin care cineastii naivi au contribuit la separarea institutiei cinematografiei de Ministerul Culturii si instalarea regizorocratiei artizanale, modificarile preconizate de Guvern in Legea Cinematografiei vor consacra juridic esecul acestei miscari transseculare, devenite intre timp mediocratie. Din nefericire, scotind practic din uz rotativa CNC-ONC-CNC, Ordonanta Nr. 64/2003 nu creeaza altceva in loc. Ceea ce inseamna (auto)desfiintarea cinematografiei romanesti ca institutie publica autonoma, sub firma formala CNC si vorbaria contrara – in fapt, o directie generala in minister, la nivelul structurii de resort din anii ’50 ai secolului trecut. Ca sa capete sansa unui sens valid, initiativa guvernamentala ar trebui sa se concretizeze cel putin intr-un enunt care sa raspunda la intrebarea dubla pusa in forul reprezentativ al cineastilor, la cumpana anilor 1989-1990, inainte de a se porni in „mars„: „Catre Consiliul Frontului Salvarii Nationale./ Din dorinta de a nu lasa ca neincrederea sa-si faca loc in sufletul poporului roman, care a facut cu singe Revolutia, rugam Frontul Salvarii Nationale sa raspunda conform carui criteriu si caror merite au fost cooptati in Front regizorii Sergiu Nicolaescu si Adrian Sirbu? Oare Frontul Salvarii Nationale si-a propus sa faca abstractie de trecutul moral si politic al membrilor sai?/ Comitetul Provizoriu al Cineastilor“ (Film, revista a cineastilor din Romania, Anul I, Nr. 1, ianuarie 1990, editie speciala, pretul 1 leu).

2. Daca ramin si raminem in coordonatele birocratice, modificarile aduse actualei Legi nu au nici o legatura cu cerintele tinerilor cineasti si ale celorlalti profesionisti, in afara aceleia de a le crea noi iluzii si a-i intirzia in decizia de a se constitui intr-o Uniune pentru Refondarea Cinematografiei.

3. Cinematografia publica nu mai exista institutional, asa ca n-are rost sa vorbim despre statutul ei, decit in perspectiva unei refondari care sa merite autonomia. In ipoteza tot raul spre bine, aceasta ar putea sa aiba loc sub auspiciile ministerului, daca ministrul va gasi macar acum, in ceasul al 25-lea, persoanele si caile – altele decit cele de pina acum si macar nu toate substitute in aceeasi linie – prin care sa faca publice concluziile cuvenite dupa concursurile fraudate de la CNC din 2001 si 2003, ale caror rezultate le vom vedea din nou pe ecrane la premierele aminate pentru toamna si iarna viitoare; daca va initia – fie si cu intirziere de 14 ani – reforma sistemica si masurile de tranzitie compensatorii, in cinematografia cel mai crunt lovita de dictatura care a amputat intregi categorii profesionale si le-a malformat pe altele. Reabilitarea lor este posibila, dar numai prin coroborarea ofertelor tinerilor cineasti (in curs de precizare) cu contributiile criticii non-clientelare, intr-un cadru si prin mecanisme reglementate prin Lege si pregatite printr-un de mult propus Simpozion National pentru Refondarea Cinematografiei.

4. Alternativa mi se pare a fi in acest moment cam urmatoarea: sau Din rau in mai rau, prin inertiile Legii Gabrea-Nicolaescu, sau Tot raul spre bine, printr-o schimbare radicala a cursului. Totul depinde daca ministrul, directorul general si consilierii lor isi vor da sau nu seama ca s-a ajuns intr-o fundatura si un punct mort, care nu le convin nici lor in perspectiva viitoarelor alegeri; daca vor exista sau nu vointa politica si competentele colegiale (fara tangente, daca se poate, cu retrasul in nu stiu ce culise „Colegiu Consultativ“ fraudulos), vointa si capacitatea de a iesi din sistemul partinic si mafiot al mediocratiei; daca se va conchide sau nu ca cei 15 ani pierduti (socotind si stagiunea previzibila urmatoare) sint absolut suficienti pentru a incepe altceva, altfel.

5. Intrucit toate actele legislative din 1990 incoace au pus caruta inaintea cailor, era fatal sa se intre mereu cu oistea-n gard. Si – vorba ceea – „nu intimplator“: interesa mai mult sa se fure ce e in caruta, decit ca ea sa inainteze. „Sa se fure“, bineinteles de regula indirect: intii autoritatea, puterea si caile de decizie, apoi uzurparea (legala) a banilor cuveniti altora si abia in ultima instanta traditionala mita. De aici si punerea in fata tuturor variantelor Legii si Ordonantelor a capitolelor privind patrimoniul si circuitele financiare. Asa se face ca acum sare in ochi numai decizia de a transfera-comasa-desfiinta Arhiva Nationala de Filme, de care se face vorbire in prima parte a Legii in vigoare. Arhiva – recte Cinemateca Romana, de care nu se mai vorbeste – apare insa ca prima victima si unic „scandal“ in presa, numai daca nu se observa malversatia initiala si perena a intregului dispozitiv. E putin comic, dar si trist, sa-i auzi pe unii parlamentari, altminteri bine intentionati, cit sint ei de decisi sa scoata imediat aceasta oise din gard, adica, la discutarea Ordonantei sa amelioreze nitel statutul condamnatei Cinemateci, lasind dispozitivul ansamblului intact. Iar Legea, din care au fost evacuate in culise cele mai vizibile „curele de transmisie“, sa ramina decapitata si fara coloana vertebrala, cum a fost de la inceput.

6. In absenta unui Ion I. Cantacuzino, presupunind ca rolul sau providential ar fi asumat de o echipa echivalenta, marea problema e ce-i de facut cu inamicul, acelasi arhetipal, dar incomparabil mai tenace si mai bine organizat decit cel de la primul „ONC fara ONC“ din anii 1938-1940 si urmatorii. Fiindca ostilitatea impotriva „geniului individual“ (depreciat textual intr-un program de sala din acel timp) a devenit intre timp sistemica. Nu degeaba a fost invocat „balaurul“ la intilnirea din primavara trecuta a tinerilor cineasti la Clubul Prometheus, in chiar ziua Sfintului Gheorghe. Filmul romanesc (fiindca despre el e cazul sa vorbim in cadrul prea general al „cinematografiei“) are acum un viitor, daca vom avea motive sa spunem ca el a inceput la 23 aprilie 2003. Cheia si calea de acces spre viitor presupun invingerea „imposibilului“ si a blestemelor inerente filmului romanesc, cum s-a vazut in rarele si partialele lui momente de emergenta. Cel putin pentru o perioada de tranzitie, pina vor intra in lucru reflexele si spontaneitatile unei scoli evoluate, solutia este instituirea de sus in jos a unei politique des auteurs si a unor work-shop-uri permanente, prin care sa se asigure continuitatea in lucru a talentelor de virf si procesarea proiectelor productiei medii competitive.