OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Violenta! Violenta peste tot! Violenta cit cuprinde! Violenta intre indivizi, intre grupuri etnice sau religioase, violenta inspirata de ura si respirata prin toti porii, intre grupuri de interese, fel de fel de interese si dezinteresatele intolerante ale urii de sine. Violenta in familie, in societate, pe strada si in mijloacele de transport in comun. Razboi cotidian, in aer, pe pamint, si mai unde, intre si printre noi.

Care, cine, cum? Violenta a ajuns sa faca parte din meta-fizica existentei noastre. Traim cu ea, ne-am adaptat la ea, o cautam, o cerem, o cersim. „Oh, Doamne, da-ne putina violenta!“, ar putea relua peste ani Janis Joplin teribilul ei lamento din “Oh, Lord, give me a Mercedes Benz!“. Liniste? Pace? Tihna? Ce-o mai fi si asta, ce plictiseala! Dupa miile, zecile, sutele de mii de filme de groaza si aventuri, cu fel de fel de orori imaginabile si greu de imaginat, dupa atitea si atitea documentare care au contabilizat sinistrele intimplari si fapte cu adevarat inimaginabile din istoria lumii, ce-ar mai ramine de consemnat? De analizat. Sau de distrat. Vrem „chestii“ extreme, ne dorim suspans, emotii tari, o simpla si naturala moarte nu mai intereseaza pe nimeni, devine iritanta, nu face rating, vrem ceva socant, dur, aspru, inedit, nemaipomenit, excesiv si unic, ceva de smirghelit anosta existenta cotidiana, da, asta-i viata, o lupta, ce sa-i facem, umanitatea si-a devorat propriul ei umanism. Chiar asa? Chiar asa!

Un film ca Bonnie and Clyde (pe TVR 1), din 1967, cu Faye Dunaway si Warren Beatty, pare o simpla joaca de copii, dupa ce am vazut ce s-a petrecut ieri in Vietnam si ce se petrece azi prin Irak. Alegerile din SUA cistigate de democrati vor da peste cap toate socotelile neoconservatorilor de la Washington. Demisia lui Donald Rumsfeld este doar inceputul. Va urma. Vor urma in lant consecinte, unde vrem si unde nu gindim, asa numitele probleme umbrella acoperind intregul mapamond. Depindem unii de altii, mult mai mult decit ni se pare sau ne vine sa credem, televizorul ne aduce la acelasi orizont de asteptare. Aparent. Uneori. Nici nu mai stim bine unde incepe prezentul si unde actioneaza trecutul. Ca se numeste el Goulag sau Lao-bai, Cambodjia sau Ruanda, Srebrenita sau Kabul, violenta priveste nepasatoare printre noi. Nici nu mai stim bine unde si cind nu s-au produs orori, omoruri, crime, bestialitati. „Asta-i viata!“, ar putea replica realistii, naturalistii, pragmaticii si nici nu mai stim bine cum sa-i numim pe cinicii care conduc lumea, sursele si resursele televizoarelor, televiziunilor si imixtiunilor in vietile noastre. Care au devenit un cosmar-liber-asumat. Geaba pelerinaje si inchinaciuni, posturi, penitente, flagelari, dansuri si cintece intru Slava lui Dumnezeu, Allah, Iahve, Budha sau Shiva, geaba ramadan daca bairamul cu Dumnezeul nostru launtric s-a stins si a murit si moare de plictiseala la cine stie ce film de groaza.

Nici Dumnezeul rating-ului nu mai este satisfacut de Bonnie and Clyde, un film de aventuri, cuminte, clasic, cu citiva tineri care devin hoti si ucigasi, evident mult mai simpatici decit in realitatea cu prostii de locuitori, prostii de politisti si prostii de artisti si, in general, toti prostii care traiesc o plictisitoare viata de prosti, lipsita de sens si orice sensuri. Ca sa aiba o existenta mediocra, fara sa fie constienti de mizeria ei, cum se intimpla cu tinerii furiosi sau prea dezamagiti ca sa mai fie si furiosi, din generatia celor din Priveste inapoi cu minie, Gustul mierii sau Viata sportiva, unde George Harris striveste cu pumnul un gindac, un gindac care ar putea fi propria-i viata. Sint filme contemporane cu Bonnie and Clyde, care au rezonat cu revolta unei intregi generatii impotriva establishment-ului conformist si autosuficient siesi. Ce sa faca acesti tineri ai Americii care nu au reusit sa moara in accident ca James Dean si nici sa crape in urma unei supradoze ca Jim Morrison? Succesul, gloria, banii, fericirea, terestra si mai ce? O slujba, un job bun, cum isi doresc si capsunarii de azi, precum fruntasii in productie de ieri, nefericite neveste cicalitoare si copii razgiiati, ce se poate face ca sa scapi de aceasta viata care nu mai are nici o noima? intrebarile nu sint noi.

Violenta este un raspuns indirect la lipsa de perspectiva existentiala. Un joc, poate. O optiune, in lipsa de altceva, la absenta sensibilitatii, ultragiate si aneantizate de contingent. Traim in afara noastra, pentru ca nu mai sintem pregatiti sa dialogam si sa meditam inlauntrul nostru. Suna nefiresc si pretentios: esecul celor doi aventurieri de tipul Bonnie si Clyde este raspunsul brutal si direct la optiunea lor. Cui ii pasa? Istoria isi devoreaza cu repeziciune si calaii si victimele, nu a mai ramas nimeni sa plateasca pentru pacatele lumii. Ale noastre. Eu, tu, el, ea. Noi. Nimeni nu vrea sa se convinga ca drumurile s-au inchis, nu mai duc nicaieri: Gregor Samsa se simte bine sub patul lui. Nu mai vrea sa plece nicaieri, se uita la televizor. S-a adaptat, e multumit si el, Bonnie and Clyde poate fi acceptabil. Acceptat. Dar ce sa faca tinerii din Gaza si Kabul, Ferentari, Rahova sau Bronx, care nu se uita la televizor, ci traiesc pe viu ceea ce noua ni se pare ca este o noua arta de a supravietui? Ce s-a mai intimplat dupa ce mai 1968 s-a zidit in memoria unei generatii si dupa ce zidul Berlinului a cazut pentru alte trei? Lumea nu mai este ce a fost. Dar ce va fi? Nici asta nu stim.

O certitudine este cresterea gradului de violenta. in viata, ca si pe marele sau micul ecran. Cind ne e lumea mai draga, izbucneste la Paris sau Budapesta, la Bagdad, Istanbul sau la Los Angeles – parca ieri lua foc Watts, din cauza a patru politisti –, nefericirea noastra incepe in momentul in care acceptam ca aceasta violenta este inevitabila. Ca altfel nu se poate. Ca ciocnirea civilizatiilor tine de necivilizarea indivizilor, ca succesul si gloria, oricit de justificate, pot fi si altceva decit un paliativ de uz intern. Zece pentru Romania, de la tatuliiceana Realitatea TV, a scos la iveala o sumedenie de nume si cariere de prestigiu, care, fara sa faca valuri, sint sau pot fi adevarate modele pentru o lume fara modele. Intelectuale, profesionale, umane. Medici si scriitori, avocati si arhitecti pot intra in constiinta publica. Nu e chiar rea oferta Realitatii TV de a impune si ceva stiri bune pe linga atitea altele rele. Ne face televizorul mai buni sau mai generosi? Nu, evident. Pur si simplu, nu ne foloseste la nimic. Dar nu putem renunta la el. De ce? Nu se stie. Poate stiti dumneavoastra. Telespectatorii.