OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Apropierea marelui bairam al Francofoniei incepe sa scoata la vedere fel de fel de bunatati culturalicesti. Nu stim daca admiratorii lui Dan Negru de la nesaratele, ca sa nu spunem mai rau, „Jocuri la Saint Tropez“ sint convinsi ca exista si alte lucruri mai interesante si inteligente in Franta, dar pentru o anume generatie din care fac parte si eu, numele lui Catherine Deneuve inspira pretuire si respect. Si nostalgii, si un-nu-mai-stiu-ce, pe care doar francezii stiu sa-l puna in valoare.

Asa cum numele lui Jacques Dutronc este legat de rockul francez care ne alina junetile. Junetile consumate in comunism, cu Gigi Dej, dar si Johnny Hallyday, Eddie Mitchell si Michel Polnareff, cu Maurer si Dan Spataru, dar si cu Adamo, Sheila si Silvie Vartan. Plus filmele, revistele, moda si parfumurile, iubirile si iluziile si deziluziile si fasoanele noastre launtrice, care nu aveau nici o legatura cu distantarea lui De Gaulle de NATO si revoltele tinerimii de pe bulevardele Parisului din 1968. Traiau ei, traiam si noi.

Sigur ca Nina Ricci si Coco Chanel aveau alt parfum decit batonasele de colonie bulgareasca de la Kazanlik, dar o anume frantuzeala ce provenea din bunele maniere de la oras si cei 7 ani de acasa de la tara inca mai produceau efecte. Comunism, necomunism, viata mergea inainte: dosarele se nasteau pe tacute. In 1965, Catherine Deneuve juca intr-un film de Roman Polanski pe care-l revedem acum. Repulsie (TVR1) ne arunca intr-o alta lume decit repulsiile oferite de mizeriile canalelor de stiri. Multe si marunte. Turnatori si turnatorite, plevusca marunta pentru revistele de scandal: unde sint pestii cei mari, generalii, primii secretari de judete, directorii de puscarii si de constiinte, tortionarii care au dat la cap si au spart dinti, cei care au masluit suflete? Ne tinem de, scuzati, maruntisuri: chiar vrem „Dreptate si Adevar“ in Romania? Dati-mi voie sa ma indoiesc, „Permettez vous, Monsieur?“ Cine a avut rabdare sa stea dupa miezul noptii nu a avut ce sa regrete. Cutitul in apa din debutul lui Polanski ramine infipt in toate filmele ce au urmat. Ca si in viata lui privata. Asa putem sari imediat in alt film si alt destin uman de artist, Van Gogh-ul lui Maurice Pialat, un film nu foarte vechi, din 1991. Ne-a facut sa plonjam in viata lui Van Gogh, in ultimele luni de viata de la Auvers-sur-Oise. Fara sa fie o capodopera, dar facut „meserias“, cu profesionalism, ne-a atras prin subiect si ne-a retinut interesul prin jocul excelent si nuantat al unui mare (ne)actor. Cintaretul rebel si cu o voce hirsit-atractiva, cu un fizic bine legat si aspru ca al nelinistitului pictor olandez, Dutronc a creat un personaj verosimil si ne-a amintit de biografia unui mare revoltat. Impotriva unei lumi, daca nu ostile, macar indiferente, impotriva propriei nebunii, la fel de neinduplecate. Van Gogh: unul dintre marii damnati ai artei.

Am avut ocazia, in aceasta vacanta, sa-i revad citeva tablouri prin muzeele si colectiile pariziene. Impresia este coplesitoare. Sa fie doar boala si suferinta cea care alimenteaza marea arta? Sa fie doar iesirea din norma cea care genereaza marile creatii ale spiritului uman? Sa nu putem cladi nimic fara suferinta? Care ar fi, care este pretul? Nu cumva ne risipim in contingent si mizele mari – care, cind? – ne scapa printre degete? Nu putem da raspunsuri, ci doar vagi aproximatii. Am invatat enorm de multe lucruri de cind operam pe calculatoare si computere, dar nu mai stim ce sint „trei frati patati“ (nu, nu sint niste securisti imputiti nedemascati!) sau cum miroase sovirgul si busuiocul. In fine, femeile au mirosul fin, chiar daca se lasa pacalite de multe ori. Toba de tinichea (TVR Cultural) al lui Volker Schlöndorff, cu nebunia acelui baietel, idiot in sens dostoievskian, se leaga de scandalul din aceste saptamini cu Günter Grass. Marele scriitor german, laureat al Premiului Nobel, e dovedit – s-a autodemascat – a fi fost soldat in faimoasele unitati SS. A facut rau, n-a facut rau cind cei din jur au facut, cine sa mai descilceasca toate astea? Si mai trebuie sa si traim. Un excelent studiu de istorie comparata se numeste Corectitudinea istorica (Editura Humanitas, 2006) si este semnat de Jean Sévillia. Punem cap la cap ce vedem pe micul ecran, ce stim din cele traite si cele citite si inca o data se confirma ca multe lucruri nu sint cum par a fi fost.

Cum ne invata manualele de istorie sau parintii, cum ne intoxica ziarele si televiziunile de tot felul. Nici dreapta n-a fost toata atit de rea, nici stinga atit de virtuoasa pe cit vrea sa para, ne sugereaza argumentat istoricul francez cu nume spaniolesc. (O scurta prezentare bio-bibliografica ar fi fost absolut trebuincioasa si utila pentru cei care nu sint din bransa). Cei convocati cu argumente sint Pierre Nora, Max Gallo, Alain Besançon: iata doar citeva nume placut zanganitoare in disputele intelectuale din Hexagon. Mai putem medita intre Carpati si Dunare daca totul se invirte in jurul turnatorilor-delatorilor-informatorilor? Fetite fiind, „a piri“ si „piricios“ erau lucruri incriminabile si eram taxate imediat. Azi aflam ca sint gesturi patriotice si de toata lauda. Oare? Printre atitea filme frantuzesti, am citit cu interes acest cartoi care incearca sa nuanteze istoria, pe cit incearca Boia al nostru s-o demitizeze. Burebista si Vercingetorix umfla piepturile celor mici la fel de eficient. Dar este si adevarat? Totul se prabuseste cind redeschidem televizorul si Monica Gabor ne spune cum isi duce „sarcina“ si cit e de fericita cu Irinel Columbeanu, o perpetua mostra de prostie si prost gust. Banii, banii si iar banii. Oare de ce ne dovedim de atitea ori niste simple „gisculite“? Cind afli de la Sévillia cine au fost rezistentii de dreapta si cine „colabo“ de stinga, cind afli ca François Mittérand, atunci cind este intrebat de ce este prieten cu un René Bousquet (cel care a trimis oameni la moarte), raspunde „Voi vreti ca totul sa fie alb si negru. Dar viata nu-i facuta asa. Nimic nu este alb sau negru, totul este gri. Gri murdar“, nu ne mai ramin prea multe optiuni. Sa ne multumim cu ce ne este la indemina, intre „dodo“ si „boulot“, sa apelam la mirajul fatalismului mioritic sau la imponderabila cugetare a Ecleziastului, trecut prin doua Razboaie Mondiale, Gulag si Holocaust? Sau ce? Sau cine? Si nici Jean Sévillia nu este multumit si comenteaza: „Ideea nu este falsa, dar e oare satisfacatoare?“

Buna prestatia lui Stelian Tanase, cu Liiceanu si Plesu, la Realitatea TV – am gustat mai putin reclama cu banda de gel parfumat, care vine peste noi din vasul de maxima intimitate, de un prost gust desavirsit – despre rolul si locul securitatii in istoria noastra. Printre munti de pepeni si nunti cu toptanul, mai sint si oameni in stare de veghe. Oare mesajul lor ajunge la multimi, „That’s the question?.“
Si uite, asa a mai trecut o saptamina de canicula, cu oameni care ies pe strada cind li se recomanda sa nu iasa, asa cum, deja s-a si uitat de cei 20 de turisti care s-au inecat pe litoralul romanesc pentru ca asa au decis ei, cind li s-a spus sa nu se aventureze in apa. Cum sa faci administratie cu un astfel de popor? Vacanta e frumoasa pina mai apare un nou dosar. Al unuia, altuia, oare cine mai urmeaza? Noroc cu banda de gel parfumat.