OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un film despre viata lui Jim Morrison mi-a atras atentia zilele trecute. La televizor. A fost programat pe unul dintre canalele cu nume de vitamine, parca, nu sint sigura, poate pe ProCinema, in orice caz, a fost prefatat si prezentat de Presedintele Clubului Roman de Presa, dl Cristian Tudor Popescu. La inceput n-am inteles bine despre ce era vorba, mai ales ca nu pricepeam de ce ziaristul convertit in critic de film avea pe cap o uriasa palarie neagra, cam ca aceea a dlui Varujan Vosganian pe care a aruncat-o in multimea din Piata Universitatii presedintele Traian Basescu, in noaptea fericirii victoriei aliantei DA in alegerile de acum, iata, deja, citiva ani.

M-a surprins palaria neagra cu boruri mari de pe capul dlui Popescu pentru ca stiam de la bunica mea ca nu este frumos sa stai cu caciula in casa, la masa nici vorba, dar, mi-am zis eu, o fi o moda noua, caci si dl Mircea Dinescu s-a prezentat la un talk-show al dlui Tanase cu o palarie neagra, cam de aceleasi dimensiuni. Si mi-am mai adus aminte ca si Mihail Sadoveanu, scriitorul, mentionez titulatura ca sa stim cine a fost si sa nu-l confundam cu cine stie ce personaj politic din imediata actualitate, dar si dl Bogdan Olteanu, presedintele Camerei Deputatilor din Parlamentul Romaniei purta-poarta un astfel de accesoriu vestimentar. Pina sa intru in miezul acestui comentariu as vrea sa precizez, dupa capul si gustul meu de femeie, ca o astfel de palarie se potriveste celor cu capul mare, cum era autorul lui Nicoara Potcoava si Mitrea Cocor si mai putin dlor Popescu si Olteanu, care au cranii mici si tunsoare extrem de scurta.

Ca sa ma exprim eufemistic. Nu stiu a cui a fost ideea de a-l impopotona pe dl Popescu cu un astfel de palarioi, dar nu-i statea bine deloc. Ma rog, daca domnia sa a crezut de cuviinta ca este mai fotogenic, sa trecem peste acest moment vestimentar. Dar nu acesta este motivul real al obiectiilor ce urmeaza. Filmul The Doors, in regia lui Oliver Stone, de prin anii cind presedinte al Statelor Unite era Bush tatal, incerca sa redea viata aventuroasa a unui star rock, poet si muzician, solist vocal si tinar furios al unei generatii in cautare de ideal existential: Jim Morrison. Filmul propriu-zis, un fel de docu-drama, urmarea momentele importante din existenta unui tinar care nu-si prea gaseste locul in aceasta viata. Un alt soi de „oameni de prisos“, mai scandalagii si mai vizibili decit „umilitii si obiditii“, insignifiantii lor confrati rusi de dinaintea lor. Jim Morrison apartinea generatiei care refuza nu doar razboiul din Vietnam, dar si valorile morale, materiale sau etice ale unei societati unde nu puteau sau nu reuseau sa se integreze. Mai ’68 european se conjuga cu miscarile antirazboi din Statele Unite, protest-song-urile lui Bob Dylan si mesajele Angelei Davis se intersectau cu miscarea hippy, cu muzica pop-rock, cu refuzul sistemului si descoperirea altor lumi. Drogurile si alcoolul nu erau ceva nou in istoria lumii.

Bautori seriosi se gaseau si printre cele mai simandicoase figuri ale lumii moderne, de la Hemingway si Scott Fitzgerald la Churchill si Stalin. Dar ce voia Jim Morrison, baiet de amiral, de la viata? Nu prea stia bine. Poemele lui s-au transformat in muzica, cintecele formatiei al carei lider era, The Doors, deveneau hit-uri. Succesul venea repede, deja se formase din mers o industrie a noii muzici, refuzul unui sistem alimenta un alt sistem. Care producea bani, vedete, staruri, cu toata recuzita de rigoare si regulile jocului. Filmul lui Oliver Stone a prins bine aceste elemente ale unei realitati in miscare. Jucat magistral de actorul Val Kilmer, Jim Morrison este creditabil ca unul dintre simbolurile unei generatii. Moare, in film, ca si in viata, cind se afla la Paris, intr-o incercare de a-si depasi propriile incertitudini, de a gasi si altceva in viata lui in afara de alcool, droguri si o neliniste launtrica alimentata de fantasmele unei inadecvari. Moartea nu poate fi o solutie si nici un raspuns vietii. Tenebrele subconstientului nu pot raspunde tuturor nevoilor noastre de a limpezi interogatiile ce ne traverseaza. Anarhismul politic poate avea logica lui, dar cel sufletesc devine un cosmar. Destinul lui Jim Morrison, a carui posteritate a depasit cu mult succesele strict muzicale – dar au fost ele cumva doar strict muzical-artistice? –, a fost sa iasa din aceasta lume la nici 30 de ani.

Ironia sortii il duce pe Jim Morrison la Père Lachaise, alaturi de Molière si de Oscar Wilde, intre Proust si Balzac, atitea nume prestigioase ale Panteonului cultural universal. Poate ca tinerii de azi, amatori de Elena Udrea, Laura Andresan – chiar nu pricepem insistenta televiziunilor pentru aceasta starleta porno sau pentru Monica Gabor Columbeanu –, pot pricepe mai greu ce a fost si cu miscarea hippy, dincolo de „toale“ si celelalte accesorii capilare. Traim in anii cind capul ras face norma si nu pletele lungi aduc succesul. A fost dl Minculescu, liderul de la Iris, cu pletele lui deja „dalbe“ decorat la Palatul Cotroceni, dar o cariera de rocker in Romania nu mai atrage adolescentii autohtoni. Ei viseaza „parai“, „verzi“ si „lovele“, ca sa-si cumpere masini de lux si vile si iahturi si nu sa refuze placerile pedestre ale burtaverzimii mioritice. Sau din toata lumea. Ce m-a frapat in seara cu filmul nu a fost pelicula propriu-zisa, ci comentariul politologic al dlui Popescu. Cum ca victoria capitalismului asupra sistemului ticalosit socialist s-a datorat unei bune tactici a guvernului american de a renunta la anticomunismul feroce si la mccartismul agresiv al anilor ’50, in favoarea unor libertati controlate – supape, cum le denumea dl Cu Palaria Pe Cap – care respingeau prin anarhismul ei si violenta refuzului orice fel de propaganda comunista in SUA.

Eu simplific si vulgarizez analiza dlui CTP, dar acolo batea. Spre stupefactia mea. Am urmarit filmul si prin aceasta grila si nu mi s-a parut ca lupta lui Jim Morrison cu el insusi era o forma de inaderenta la posibilele contaminari ale propagandei comuniste. Dar poate eu sint de vina ca nu m-am prins de subtilitatea interpretarii exegetului. Asa cum m-a descumpanit gluma proasta a celuilalt purtator de Mare Palarie Neagra, dl Bogdan Olteanu, care a utilizat un limbaj de cartier referindu-se la colegii sai de Parlament. „Ziua Prostanacilor“, pe care o propunea un barbat de stat roman, mi s-a parut o idee cu totul deplasata si de prost gust. Despre ceilalti protagonisti politici ai saptaminii trecute, dnii Avram Muresan si Decebal Traian Remes, nu avem absolut nimic de comentat: au facut de ris tot Ardealul. De la Mitropolitul Saguna, Slavici si Blaga la Liviu Rebreanu, Iuliu Maniu, profesorul Mircea Zaciu si toti ceilalti corifei ai spiritualitatii romanesti. O rusine greu de sters. Chiar si cu palarii negre pe cap si „haine nemtesti“ la purtare. La urma urmelor, nerusinea de pe micile ecrane este si a noastra.