OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tot bacovianizind in ultimele zile, inainte de a incepe luna septembrie si de a se deschide noul an scolar, am reusit sa pun mina pe un maldar de volume pe care o veche si buna prietena mi le-a lasat de acum citeva luni. Luni mai mult nebune, de vara incendiara personala, dar si cu incendiile din Grecia, care m-au afectat foarte mult. Asa ca prea mult timp nu am avut sa iau la maruntit carti frumoase, cinste cui le-a scris. Doua volume de Kavafis, cu intreaga lui opera, poezie si proza, o editie recenta – dar ce inseamna „recent“, cind stirile se schimba de la o ora la alta, si ce era breaking news devine tema de meditatie pentru pensionarii din Cismigiu? – de care habar nu aveam.

Poetul e stimat in lumea cunoscatorilor de poezie – oare de ce-i tot dau tircoale, sa fie apropierea toamnei si a ploilor care te tin in casa de vina?–, dar cine mai sta azi sa-si bata capul cu Kavafis si Elitys, daca viata noastra a devenit mai mult proza si eseu? Privesc imagini coplesitoare din Peloponez si Attica si nu pot crede ca incendiile mai pot devasta regiuni intregi. Cind tehnologiile moderne ne pun la indemina atitea mijloace, iar sistemele informationale fac posibile orice fel de interventie. Si atunci ce se intimpla in Grecia lui Kazantzakis si al neinfrintului Zorba? Cum este posibil ca mii de hectare de padure sa arda si sa pustiiasca sate si sosele, biserici si case, sa ucida chiar zeci de oameni? Faptul ca o femeie moare imbratisind-si cei patru copii mi se pare o secventa de tragedie greaca antica. Ce se intimpla, totusi? Stiu ca unii antreprenori si speculanti de terenuri mai provoaca incendii, ca apoi sa faca specula cu terenuri, dar legile mai noi din Grecia interzic cu desavirsire astfel de aranjamente. Si atunci ce sa fie? Nu poate fi joaca unor iresponsabili, „acte gratuite“ ale unor anarhisti care vor sa provoace necazuri guvernului „vindut“ americanilor. Ciudat cum, intr-o tara care a generat atita filozofie, mai pot supravietui cu atita virulenta mofturi maoisto-trotkisto-anarhiste?

Imaginile de pe micul ecran m-au impresionat. Aproape ca nu vedeai pompieri si militari care sa lupte cu flacarile, ai fi zis ca este o tara abandonata. Aflu tot de la televizor, comunitatea internationala se mobilizeaza trimitind ajutoare. Chiar m-am mirat ca Traian Basescu, care a trecut si prin Salonic, si Pireu, nu a dat o fuga pina in Grecia sa mobilizeze guvernul Caramanlis – oare o fi neam cu Tariceanu, ca mama lui este grecoaica? –, incapabil sa faca fata situatiei. Cele doua volume din Kavafis au aparut la Editura Omonia, specializata in literatura si cultura neoelena. Opere complete – poezia –, cu un cuvint inainte de Dimitris Daskalis si un erudit studiu introductiv semnat de Miguel Castillo Didier, ingrijirea editiei, traducerea, notele si comentariile au fost semnate de prietena prietenei mele, o distinsa elenista, Elena Lazar. Volumul de proza mai contine si un epilog al lui Nasos Vaienas si o postfata a, astazi, pe nedrept ignoratului comparatist Dan Grigorescu. Am citit cu infrigurare lucruri inedite pentru mine, nuvele si eseuri pline de farmec, dar si pagini de jurnal si corespondenta dintre cele mai fermecatoare.

Publicistica este si ea diversa si denota expresia unui spirit viu si foarte personal. Povestea vietii lui Kavafis, la rindul ei un fascinant traseu, de la Alexandria, Constantinopol si Londra pina la Atena, care l-a fixat in eternitate, ramine exemplara. Faptul ca am reusit sa citesc aceste minunate pagini se datoreaza si intimplarii, cum spuneam. Au avut loc incendii in Grecia, eu nu am mai plecat la Roma, iar prietena mea mi-a lasat mie aceste masive volume. Un roman de Iorgos Seferis, Sase nopti pe Acropole, ca si o noua editie din Alexis Zorba, tradus complet de aceasta data, direct din greaca de aceeasi neobosita Elena Lazar. Care mai scoate si o masiva Panorama literaturii neoelene. Peste 600 de pagini, citeva sute de autori, te si intrebi cum de mai au timp astfel de doamne sa scrie asemenea studii. Explicatia este simpla: nu au timp sa se uite la televizor. Televizorul distruge relatia noastra directa cu lumea din jur, dar si cu noi insine.

Televizorul ne indeparteaza de prieteni si nici nu salveaza „femeile singure“ de care se ocupa duminica trecuta dl Mihai Tatulici, intr-o emisiune la Realitatea TV. Televizorul ne leneveste, atunci cind nu ne ticaloseste de-a binelea. Cel care l-a ucis pe John Lennon era un mare amator de Salinger, cel care a inventat O zi desavirsita pentru pestii banana si pe Chapmann din „lanul de secara“. Dar si de televizor. A declarat ca-l admira pe Salinger, iar John Lennon l-a dezamagit ca s-a lasat de muzica si si-a vazut de copil si familie. Tocmai cind el si Yoko Ono incepeau o viata noua s-a intimplat tragedia, in fata intrarii de la Dakota Building, la New York. Sa fie destinul grec de vina, cel caruia nu i te poti impotrivi? De ce a fost impuscat John Lennon, cine a pus focurile in Grecia acestor ultime saptamini? Pustimea care demonstreaza impotriva guvernului nu stie ce este acea fatalitate, khismet de care nu se poate feri nimeni.

De scapat, nici atit. Degeaba scrie Sartori fel de fel de lucruri destepte impotriva televiziunii, cine mai este astazi capabil sa inchida aparatul cind este o transmisie de la Hollywood sau urmeaza o emisiune despre viata printesei Diana de ieri sau a presedintelui Basescu de astazi? Cine nu iubeste Elada, mama culturii europene si tatal filozofiei, de ieri si de azi? Pina sa apara radioul si televiziunea, oamenii mai si gindeau, isi puneau intrebari – unele ramineau in mod cert fara raspuns –, stateau de vorba despre una, alta, ca, deh, nimic nu a fost clar si limpede pe lumea asta. De la greci am invatat sa meditam si sa punem la indoiala lumea din preajma: dar daca ce se vede nu este chiar ce se vede? Asa s-au nascut ideile, prin peripatetizare s-au nascut marile nelinisti ale mintii omenesti. Degeaba ii privim pe greci ca pe niste simpli negustori si vajnici navigatori, „stenahoria“ lor nu era decit o apriga dorinta de a gasi pamint. Pamint care sa rodeasca, astfel incit ei sa poata sa traiasca.

Cind am vazut la televizor pirjolul din Grecia, mi s-a facut inima mica: de ce, Doamne, nu te induri si de oamenii astia? Si, stind asa sa meditez la cele intimplate, mi-a venit o idee: cum sa fac o paralela intre portughezul din Lisabona, functionarul la o companie de asigurari, cu program zilnic si cu pauza la prinz, numit Fernando Pessoa, si functionarul de la Serviciul irigatii, subordonat Ministerului Lucrarilor Publice, Konstantin Kavafis, care a stat acolo 30 de ani, ca sa ce? Oare sistemul de irigatii, daca era mai bine dezvoltat, se putea interveni mai usor in timpul acestor incendii devastatoare? Daca Tatulici tot nu a scos-o la capat cu femeile lui singure, sa ne batem si noi capul cu ce a fost in sufletele si mintile acestor barbati incendiati de singuratate. Pessoa si Kavafis. Oare Dinu Flamind si Victor Ivanovici citesc aceasta revista? Greu de aflat, usor de presupus.