OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multe minuni putem vedea pe canalele care nu transmit nimic legat de motiunea de cenzura sau declaratiile pline de farmec si inefabil ale numitului intru Domnul Gigi Becali. Vrem sa nu accentuam aceste benigne ironii care ar putea declansa isteria fanilor fotbalului, cu atit mai mult cu cit formele lor de manifestare, extrem de vizibile si datorita camerelor de luat vederi, pot avea loc in moduri dintre cele mai variate.

Violenta nu ar mai fi o surpriza, ci doar ineditul formei de exprimare. Un fotbalist eliminat duminica de pe stadionul orasului ce gazduieste memoria lui Lucian Blaga si Adrian Marino, spirite europene de prima mina, a tras un sut cu piciorul intr-un perete de plastic facindu-l farime. Good boy, ca sa ne aducem aminte si de un alt jucator afro-constantean care s-a repezit la fizicul unei arbitrarese – iata ca femeile cuceresc noi teritorii de expresie – cu o furie demna de sustinatorii lui Khomeini, Nelson Mandela sau de mai noul furios Ionel Ganea cel Viteaz, cel care l-a luat de git pe un alt arbitru, tot din motive, sa le zicem, etico-emotionale.

Nemultumit de o decizie a unui arbitru, a sarit la bataie, ca un brav gladiator roman in arenele Antichitatii. Sensibili bine, s-ar zice, copiii acestia nu suporta nedreptatea, doar ca regulile si regulamentele in vigoare de pe strazile si stadioanele lumii nu accepta astfel de apucaturi. Care pot degenera intr-un carusel greu de imaginat si mai greu de stapinit. „Luatul de git“ si „datul la gioale“ – ce frumos e uneori universul lingvistic al lui „intru“ si „laturis“ – au devenit o ocupatie artistica in aceasta lume globalizata unde vrem, nu vrem, sintem obligati sa ne suportam unii pe altii. De ce amintim si spunem toate acestea?

Pentru ca aici, in Romania, stat national suveran si unitar, dincolo de mai vechile dispute intre romani si maghiari, dincolo de vechile (mici, nu prea mari) conflicte-ciriieli care au existat intre diferitele comunitati de „minoritari“ si „majoritatea“ destul de cuminte de pe la noi, nu s-a ajuns decit rareori la forme violente. Desigur, cu exceptia dramei consumate sub regimul antonescian care, ne place sau nu, face parte din istoria Romaniei si a romanilor. Am deschis aceste paranteze pentru ca, plecat fiind din tara citeva saptamini si cam tot de atitea revenind in Heimat, patria pe care o tot boscorodim, am fost neplacut impresionat de repeziciunea cu care ne aliniem la problemele, mici si mari, ale democratiilor multiculturale consolidate. O lume noua se iteste sub ochii nostri, o lume veche poate disparea sub atentia noastra distribuita aiurea. Ortodoxia romaneasca are un nou patriarh.

Ceremonia de duminica, consumata la Catedrala Patriarhala – asa spun mai nou comentatorii TV, cu toate ca in toata istoria noastra am numit-o pur si simplu „Patriarhie“, ca si la Constantinopol, Ierusalim si Moscova, notiunea de catedrala fiind legata de catolicism, iar utilizarea cuvintului cu totul inadecvata in contextul in care bisericile romanesti, de ieri si de azi, nu sint „catedrale“ stricto sensu – a fost impresionanta. Am urmarit cu un aer sugubat cum presedintele si primul ministru sedeau cu aere smerite la dreapta si la stinga dlui Nicolae Vacaroiu, fericit ca poate trece in istoria familiei sale cum a luat taman el cuvintul, ca fost CSP-ist de vaza, la intronarea noului intiistatator al Bisericii Ortodoxe Romane. Dar asa este viata: ofera nenumarate Surprize, surprize.

Precum intilnirea noastra cu dna Dubravka Ugre¡si´c la Berlin si aparitia varului meu Garo din America. Ne revedem pe neasteptate dupa o despartire de peste zece ani. Eu am mai imbatrinit cu douazeci. Cum asa? Ei, in logica noastra, care functioneaza mai altfel decit a altor popoare, se poate. El in schimb s-a mai ingrasat cu patruzeci de kilograme, asa ca restul nu a fost decit o lunga si amicala trancaneala. Taifas nostalgic la Berlin cu Dubravka, dulci povesti de familie cu Garo la Focsani si Bucuresti. Dubravka Ugre¡si´c este o prozatoare extraordinara si o femeie si mai si pe deasupra. Nascuta in Croatia din Iugoslavia lui Tito, crescuta si traita in comunism si titoism pina sa ajunga in capitalism, la Berlin, Londra sau New York, din cauza unui nationalism exacerbat al lui Franjo Tudjman, Dubravka scrie precum traieste: libera, fara crispari, cum crede ea ca poate fi ea insasi. in viata sau in pagina scrisa. Ne cunosteam de acum cincisprezece ani, toate s-au mai complicat intre timp.

O carte a ei a aparut si la Bucuresti, se numeste Muzeul capitularii neconditionate si a aparut la Editura Niculescu – memoria mea retinea doar cofetaria Angelescu, unde ma ducea mama sa mincam „ecler“ si „indiana“ –, in ea fiind consemnate, cu o uriasa bonomie si tandrete, toate necazurile omenirii. Adunate si rasfirate prin toata lumea, lumea de azi a „deztaratilor“, din Europa, Asia si America deopotriva. Ce a mai ramas din patria mea, din patria noastra? – se tot intreaba Dubravka Ugre¡si´c. Ne intrebam si noi odata cu ea: unde mai este „patria“ noastra, a copilariei, a memoriei, a familiilor care nu mai sint, spulberate de istorie sau macinate de propriile noastre esecuri, neputinte, iluzii destramate? in cuvinte disparate care tin loc de tara si amintiri, in fotografii arse de timp, mici-mari nimicuri, maruntisuri de mare valoare. Viata, vietile noastre se strecoara printre cuvintele Dubravkai Ugre¡si´c si prin fabuloasa memorie ca o ureche muzicala a varului meu Garo.

Garo nu scrie carti, este un simplu functionar la o firma de asigurari sociale, are colegi din toate colturile lumii, de toate culorile, limbile si religiile posibile. Limba in care comunica este engleza. Si Dubravka vorbeste engleza, asta n-o impiedica sa fie o mare personalitate a lumii de azi, o femeie pe care se poate conta si care stie sa traiasca nu doar limbile pe care le-a traversat, ci si ce se ascunde dincolo de ele. Dincolo de reprosul varului meu Garo, ca nu ingrijesc mormintele celor din familia noastra, rasuna in urechile mele improvizatia lui de citeva clipe. „Cea mai grea limba este vietnameza...“, zice el, si incepe sa-mi hiriie sacadat ceva de genul „hb-tdg-bda-mhu“, care nu are fluenta japonezei, unde fiecare consoana este urmata de o vocala, ceva cam „da wa ga ba nu ci si kimi, gu mula ata aba du“. Am ramas mut, ca si chelnerul caruia i-a cazut un pahar din mina cind a facut comparatia dintre chineza fara „r“, „dzi mici psi dzu“ si olandeza sau ivrit, plina de „Hmsa Httr Mhrhrmvar Hdrhirt...“, ride Garo cu pofta de erudit de la Sorbona.

„in lumea asta traim acum si trebuie sa ne intelegem..,“ zicea el, varul meu Garo, cu cele 140 de kilograme ale lui – nici Dubravka nu aduce cu Andreea Raicu sau Gianina Corondan, intre noi fie vorba, dar ce dulceata de femeie... – in timp ce chelnerul se ducea dupa alt pahar tragind dupa el un „Pastele ma-sii, ma scuzati...“, usor de tradus in orice limba. Nu stiu altii cum sint, dar la Focsani eu m-am simtit intotdeauna bine. Pacat ca au disparut mustariile, iar in loc de must bem Tuborg si Heineken, ca sa ne aducem aminte de prietenii, rudele si familiile noastre risipite in neantul timpului. Dar cu Dubravka si Garo lumea de azi poate deveni si suportabila. Macar uneori. Chestia e sa nu capitulam.