OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Evenimente peste evenimente se incaleca rapid, unele peste altele, incit nu apucam sa ne asezam bine pe un subiect important, ca vin altele tot atit de importante. Daca nu si mai dramatice. Deplingeam, cu un suris amar in coltul gurii, toata tevatura cu milionul de euro si matusa care l-au napastuit pe dl Adrian Nastase, presedintele Camerei Deputatilor, urmaream cu atentie desfasurarea tensiunilor dintre Iran si lumea occidentala care poate genera conflicte greu de stapinit intre Orient si Occident, participam cu infrigurare la cursa pentru viata a premierului Ariel Sharon, cind a explodat, la sfirsitul saptaminii trecute, stirea cu accidentul de la mina Anina.

Soldata cu multe victime si scotind din nou la iveala cu brutalitate, punindu-le fata-n fata, cele citeva Romanii care traiesc laolalta: Romania „oamenilor de prisos“, sinistrati de variate feluri (pensionari, bolnavi, someri, neproprietari de nimic si neputinciosi in a face incredibile afaceri si investitii imobiliare, dascalime paupera, tarani in virsta sau tineri debusolati etc.) si cea a noilor-vechi imbogatiti-bogatani, afisind cu ostentatie avutia lor sfidatoare. Sint cei care se „descurca“, in diverse grade, si care alcatuiesc ierarhii aparte, si cei care „supravietuiesc“ de pe o zi pe alta. Nimic nou in istoria lumii: cine rezista acestei lupte acerbe, bine, cine nu, nu. Exista, e adevarat, niste mecanisme care mai atenueaza diferentele si fac posibila o anume functionare a societatii. Cumva.

Televiziunile erau pregatite sa descrie, cu lux de amanunte, telenovela botezului unui copil de catre perechea prezidentiala, cind totul a fost dat peste cap si tragedia soldata deja cu sapte morti ne-a aruncat in plina realitate non-fiction a lumii in care traim. Impreuna, dar separat. Laolalta, dar fiecare pe cont propriu. Cu un mediatizat „noua ne pasa“ in mijlocul nepasarii, mai mult sau mai putin generale. Sigur ca exista, chiar numeroase, exceptii. Sigur ca sint oameni minunati, care fac destule treburi de exceptie, fara ca neaparat sa urmareasca cistiguri materiale sau de alta natura. Sigur ca lucrurile nu stau atit de rau precum le popularizeaza televiziunile, si multimea in mijlocul careia traim nu este atit de rea, egoista si urita pe cit s-ar intelege din stirile si reportajele pe care le inghitim, zilnic, pe nemestecate. Obsesia stirilor negative, care, adevarat, fac rating, deformeaza o realitate mult mai nuantata si mai complexa, pe care mai mult o banuim decit o vedem multiplicata prin ziare sau pe ecranul televizoarelor.

Nu spunem noutati si probabil nu o sa schimbam noi lumea cu aceste vagi consideratii de privitori teve. Am ajuns, o simpla impresie, mult prea dependenti de aceste aparate, cu lampi, plasma sau ce-or mai contine ele. Care, cred eu acum, cind am televizorul inchis si incerc sa adun citeva ginduri prin intermediul altui ecran, in timp ce toti ai casei s-au culcat, ne deformeaza vietile, ne pacalesc si ne conduc intr-o eroare pe care noi o numim viata noastra. Poate de aici sentimentul ca nu mai judecam cu propriile noastre minti si cu propria noastra sensibilitate, ca luam de-a gata ceea ce ni se ofera cu o condamnabila lejeritate. Manipularea prin mijloacele perverse ale mass-media este deja dovedita. Si nu este nevoie de cine stie ce savantlicuri pentru a pricepe ce se intimpla cu lumea din jur sau cu noi insine. Dar este greu si, pe zi ce trece, poate si mai complicat, ca sa scapam de acest viciu: privitul pe negindite la televizor. Este ca si cu fumatul: stim ca nu este sanatos, dar nu reusim sa renuntam la tigari. E greu sa ne mai lasam convinsi, azi si acum, ca se poate trai foarte bine si frumos si fara televizor.

Dar poate sint eu prea obosita si tracasata in aceste clipe, de am o viziune atit de incenusata despre rolul nefast al televiziunilor. Si totusi, de ce ar trebui sa fiu eu tot timpul informata si la zi cu ABSOLUT toate cele ce se intimpla pe lumea asta? De ce ar trebui sa ramin cu lingurita de iaurt in mina aflind, cu lux de amanunte, mai stiu eu ce nenorocire despre un copilas ucis pe nu stiu unde? Sau sa ramin blocata urmarind imagini socante cu groaznicele accidente ce au loc, zilnic, unele dupa altele, nu doar pe linga Bucuresti sau pe Valea Prahovei, dar si in Pakistan, China sau Australia? Toate aceste imagini terifiante si teribile induc o anume stare de… nici nu stiu cum s-o denumesc, cu care traim zilnic si ne prezentam in fata celorlalti. Departe de mine gindul de a edulcora aspectele grave ale realitatii. Departe de mine intentia de a deveni indiferenti la nenorocirile semenilor nostri. Si si mai departe de mine gindul de a ne izola si inchide in propria carapace individuala. Care, oricum, nu ne asigura nici un fel de protectie. Am devenit si sintem extrem de vulnerabili. Doar ca nu prea reusim sa constientizam acest lucru. Nu ne mai ramine timp pentru prea multe meditatii. Si-apoi, daca avem televizorul la indemina, de ce sa ne mai si batem capul cu astfel de interogatii, fara raspunsuri clare si care, oricum, nu duc nicaieri.

Devine, pe zi ce trece, mai limpede ca mineritul, asa cum a fost el dezvoltat in tara noastra, nu mai are nici un viitor. Oricit am tine la traditii si obiceiuri. Costa prea mult: nu doar bani, ci, mai ales, vieti omenesti. Alternative viabile de reconversie profesionala ar tebui sa fie puse in programe coerente si concrete. Pe termen mediu si lung. Nu este drum de intoarcere, integrarea europeana o sa ne oblige la gasirea unor solutii. Cu implicatii nu doar pentru locuitorii unor zone. Din Valea Jiului si din Banat pina in Maramures. Nu ar fi nici o rusine ca oamenii sa traiasca din turism, daca mineritul nu mai este o meserie rentabila. Portughezii si grecii au facut din turism o infloritoare industrie din care traiesc chiar foarte bine. De ce trebuie sa moara oameni ca sa punem iar in discutie daca mai este cazul sa inchidem sau nu niste exploatari miniere? Atita timp cit vedem bine ce se intimpla si cum o duc oamenii: rau. Nenorocirea de la Anina, mediatizata si datorita prezentei conducerii bicefale a Romaniei, poate relansa programele de viitor al mineritului.

Si atunci cum sa nu facem comparatii intre lumea „minerilor“, adica a noastra, si cea prezentata si comentata de dnii Mihai Tatulici, academicianul Balaceanu-Stolnici, ministrul Flutur, sociologul Sebastian Lazaroiu, ziaristul Ovidiu Nahoi de la Evenimentul zilei si analistul politic Emil Hurezeanu, despre „redimensionarea si reconstructia elitelor“. Dincolo de clasamente, o emisiune a unei televiziuni „de nisa“ – femeile prind repede daca-si dau putin interesul – prezinta un proiect dedicat elitelor romanesti, ce se va derula in 2006, si pune pe tapet ceea ce ancheta Zece pentru Romania doar schitase. Ar fi utila, credem noi, o astfel de dezbatere, daca ea ar avea si consecinte decizionale si s-ar constitui in final ca un instrument de lucru pentru autoritati, si nu doar un subiect de gilceava intre intelectuali. Am apreciat in mod deosebit prestatia dlui Emil Hurezeanu, extrem de atent la nuante si echilibrat in formulari. Caci, dincolo de „precizia sociologica“, exista oamenii cu care se opereaza anchetele si se fac judecatile. Uneori insa, prin excesul de litera a stiintei/legii, eludam spiritul stiintei/legii. Ceea ce mi se pare extrem de riscant. Daca administratia romaneasca ar gasi modalitati de a valorifica eficient elitele, in folosul general, nu am avea decit de cistigat cu totii. Sa speram ca o sa traim si bine.