OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne tot plingem de un program de televiziune sau altul. Ca o emisiune e proasta, tot timpul, sau alta e neinteresanta. Doar uneori. Cine ne obliga sa le tot urmarim? Cine ne opreste sa ne facem noi singuri „meniul“? Dupa gustul nostru, dupa aspiratiile, cheful sau starea de moment. Sa nu mai urmarim Surprize, surprize sau Iarta-ma, ci sa selectam doar ceea ce ne poate satisface. Curiozitatea. Sau, de ce nu, capriciile. Un film, o transmisie sportiva, un buletin de stiri mai altfel, sec si la obiect, fara incendii provocate de un resou uitat in priza sau un accident judetean provocat de un sofer care a adormit la volan.

Nu vrem sa prelungim aceste vagi consideratii, dar cred ca avem si noi o responsabilitate in prelucrarea si preluarea pe cont propriu a ofertelor de televiziune. Pina sa ajungem la ziua in care ne vom face singuri reteta buletinelor de stiri sau ne vom programa propriul program cu ajutorul unui mic computer care va selectiona cam ce avem chef sa vedem pe micul ecran. Precum se fac salatele de la Spring Time: fiecare isi pune ce si cit vrea in bol: pretul este oricum acelasi. Pare simplu, dar nu este. Stim ca n-avem voie sare, dar mincam sarat. Stim ca „fumatul dauneaza grav sanatatii“, dar nu putem cu nici un chip sa renuntam la tigarile care ne fac viata mai acceptabila. Si tot asa. Doar putina vointa ne trebuie ca sa renuntam la destule idiotenii care ne atrag mai tare decit lucrurile serioase sau profunde. Cite au mai ramas si nu le-am expediat in derizoriu. Cum sa urmaresti o transmisie de la Bayreuth, daca Mona Musca apare in fata la CNSAS, precum generalul Plesita la OTV?

Cum sa te mai emotionezi la revederea figurii virile a lui Sean Connery, in Colina (TVR1) lui Sidney Lumet, cind la vremea aceea tu erai o adolescenta usor impresionabila, iar acum te lasi sedusa de marturiile Monicai Gabor si ale lui Irinel, legate de sarcina si maternitate? Am revazut The Hill, un film aspru si dur, care n-ar fi fost potrivit pentru tinerele fete de odinioara, dar nici pentru doamnele cu destule necazuri pe cap din zilele noastre. Eram indragostita de Tom Courtney din Billy mincinosul si Singuratatea alergatorului de cursa lunga, acel fermecator Tom care mi-a indulcit o adolescenta cenusie. Cu Dan Nutu si Irina Petrescu, Doamne, ce de ani au trecut… Tom Courtney intruchipa idealul meu de barbat: senin, natural si firesc intr-o lume crispata. Revazindu-l pe Michael Redgrave in Colina, mi-am adus aminte de Tom Courtney. Si de acei „tineri furiosi“ care erau intruchipati nu doar pe marele si micul ecran, „atunci“, ca si de acele tinere prea putin furioase, mai mult „gisculite“ decit tigroaicele de catifea de azi. Cind le vad pe Raluca Turcanu, Daciana Sarbu sau Elena Udrea (Realitatea TV), cu toate ifosele lor de tinere politiciene, imi vine sa rid. Cam acru, e adevarat.

Nu e pacat de tineretea si banii lor? „Eu muncesc de la 22 de ani… Si provin dintr-o familie instarita…“, se justifica sugubat doamna Udrea, la intrebarea fals-naiva a lui Tatulici de unde are ea, la 34 de ani, doua Mercedesuri, un Porche si nu mai stiu ce masina! Chiar asa, saraca, cit o fi muncit ea in tara asta, unde nu ar mai fi muncit nimeni ca sa-si cumpere macar un „Porc“ de Craciun… Nu este pacat de tineretea, timpul, frumusetea si banii lor sa-si piarda vremea cu politica? Cu toate aceste activitati publice, din care se aleg cu ce? Ca apar la televiziune si le birfeste si invidiaza o lume intreaga? Se atin mereu pe la teveuri ca sa cistige „imagine“ si se sacrifica pentru „binele poporului“? Pe cine vor sa pacaleasca aceste false „elite“ de care face caz, inadecvat, si prezidentul nostru? N-as zice ca ide-alul activistilor UTC era altul, dar frenezia ascensiunii tinerelor vlastare ale politicii romanesti este cam fara „perdea“, intr-o tara care stie ce e aia sa traiesti si mai „cu capac“. Or fi domnii Boureanu, Olteanu si Ungureanu preferatii publicului, dar prestatiile celor din platou luati la refec de Catalin Avramescu nu au convins. Dar deloc. „Daca traim intr-o societate unde cei bogati ii conduc pe cei saraci, sintem intr-o plutocratie si nu in democratie…“, a replicat sec proful bucurestean la izmenelile doamnei care a acumulat capital primitiv tot muncind de la 22 de ani, ca ar fi bine sa nu incriminam bogatia.

Magnanima unanimitate a demagogiei fatise nu poate fi contestata decit de clivajul care se adinceste intre pseudoelitele noastre si „prostimea“ care se lasa manipulata. Inclusiv cu contributia, esentiala uneori, a televiziunilor. O emisiune precum Zece pentru Romania, tineri politicieni de aceasta data, m-a amuzat si intristat in acelasi timp. Ambitiosul avocat Victor Ponta devenea ridicol comentindu-l pe Umberto Eco, asa cum doamna Udrea, pomenind de Camil Petrescu, nu putea fi decit mizericordioasa. Nu vi se pare suprarealista postura? Presedintele roman tocmai ne sfichiuise urechile, precum un nou Savonarola, cu gradul-limita de mediocritate atins. in care ne bine-balacim. Si bine ne simtim. Cica. E maximum. Elitele trebuie atrase in mecanismul decizional politic. Suna bine, dar e si posibil? Mediocritatea nu are limite si, oricum, trebuie raportata la ceva. Altfel, este un loc caldut, protector si protejat, unde nu se remarca nimeni, dar nici nu te doare capul. Aureas mediocritas este si o cale spre fericire, drumul Damascului nu trebuie sa treaca neaparat prin Heidelberg sau Paltinis. Se poate atinge fericirea mediocritatii depline si la Academie, si in Primaverii, si la Guvern, si in fata televizorului.

Ce sa-ti mai pui intrebari la Amarcord (TVR 1, care ne-a tot regalat cu filme bune la ore ne-bune, 00,30 de exemplu…), daca ai la indemina dialoguri cu Cristian Boureanu sau Roberta Anastase, care, marturiseste ea candida, a intrat in politica activa de la 15 ani, cind a penetrat in FSN…? Oare avea voie, ca minora? Ce se intimpla cu noi, elite sau prostime deopotriva? E greu de dat un raspuns. Refacerea tesaturii sociale a clasei de mijloc ar mai atenua disproportiile si absurditatile ce ne sint livrate. Spectacolul oferit de tineretul politic a fost la fel de gaunos precum cel la care se deda batrinetul politic. Sa nu ne necajim prea tare: toate trec. Ex nihilo nihil, pre limba draga a doamnei profesoare Zoe Petre. Am vazut-o pe ploaie, la Sala Palatului, cu gluga trasa pe cap, pufaia de zor, asa, o prezenta masiva si tonica, umplea spatiul gol din preajma. O profesoara de istorie. O femeie, nici tinara, nici frumoasa, care fuma pe ploaie si parca era si Cesaria Evora pe acolo, desculta si cu vocea ei hirsita de adevarurile lumii, nu doar de singuratate, ploaie, desertaciune si tutun. Poate mai putem indrazni sa visam, mi-am zis, vazind-o pe Zoe Petre fumind in ploaie.