OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O placuta surpriza ne-a oferit intr-o noapte incinsa de mai si de sperante – luam si noi un Premiu sau nu? – canalul TVR Cultural, prin programarea neasteptata a capodoperei lui Federico Fellini, devenita punct de referinta in istoria cinematografiei, dar si a Festivalului de la Cannes, numita La dolce vita. La dolce vita a fost ani in sir filmul meu preferat. Asa cum unei persoane iubite ii era foarte apropiat inimii inconfundabilul Casablanca. Asa cum mama era tulburata de Totul despre Eva, cu o actrita, Bette Davis, care pe mine nu m-a impresionat niciodata – gusturile sint de nediscutat, recunosc – iar saracu’ tata nu era miscat decit de O noapte furtunoasa a lui Jean Georgescu, cu Radu Beligan, Venturiano tinar si ferice, cum este si astazi. Am tot spus, fiecare cu filmele si viata lui. Dar sa nu divagam prea mult si tare, chiar daca am facut din trancaneala, taifas si comentarii o adevarata arta. Arta de a da cu gura, ca mod de creatie, arta trancanelii ca forma de supravietuire de dincolo de bine si de rau. Despre ce era vorba ?

Sigur ca fiind la concurenta cu botezul progeniturii cuplului Monica Gabor si Irinel Columbeanu, transmis in direct de un alt post de televiziune, interesul publicului televizual romanesc a fost centrat pe felurile de mincare oferite invitatilor la sindrofie, pe toaletele purtate de noile ciocoite autohtone si de sclifoselile unei lumi care nu mai stie ce sa faca cu banii, si nu pe nelinistile si angoasele unui jurnalist italian din anii ’60, asa cum se consuma in pelicula lui Fellini. Oricit de bine ar fi fost el interpretat de Marcello Mastroiani, oricit ar fi Fellini de felin in a da peste cap certitudinile noastre, oricit ne-am emotiona la revederea cu Anouk Aimée si Anita Ekberg si la muzica lui Nino Rota. Hm, care Rota, care Ekberg, aia care facea baie prin fintinile Romei si o lume de barbati de pe toate continentele saliva la formele ei, cam plinute pentru gusturile lumii de azi.

Unde alimentatia se face cu ochii pe carbohidrati si E-uri, iar eleganta fizica este apreciata de la 50 de kilograme in jos. Asta asa, in general. Altfel, la romani, tot doamnele mai plinute si cu „forme“ au trecere si nu aschimodiile alea gen Naomi Campbell, nici nu ai pe ce sa pui mina. in plus, si nevricoase rau, nu stii cind le sare tandara. Oare ce se intimpla daca „Base“ al nostru si, mai ales, al intelighentiei romane ii lua telefonul lui Naomi, cea cu draci pe ea? Da, sa recunoastem, lumea de astazi e dominata de fotbal si nu de film, si copiii stiu de anii lui Maldini si Canavaro, de dintii lui Ronaldinho, si cite neveste a avut Seedorf. Vedetele lui Berlusconi sint mai vinate decit Marylin in zilele ei de glorie. Da, lumea romaneasca ii vrea la „teve“ pe Oana Zavoranu si pe Basescu, pe C.T.P. – ziaristul cu aerele lui de Martin Luther King – si pe Stela Popescu, ajunsa si ea la popularitatea lui Gica Petrescu, e in delir la aparitia lui Pepe si Meme Stoica – un golan, manager de echipa de fotbal, ajuns cunoscut dupa ce a tras un pumn in falca unui spectator –, in timp ce populatia crestina a Romaniei abia asteapta sa vada cum o sa nasca Andreea Marin la Paris. Cum sa nu traim bine in Romania? Saptamina ce a trecut nu a fost dominata de rezultatul referendumului de suspendare a lui Basescu, ci de incidentul cu o domnisoara care, tot siciindu-l pe seful statului roman, a patit-o.

Dar oare nu asta a cautat cu obstinatie juna duduie, imi este greu sa numesc „jurnalist“ pe oricine care sta cu un microfon in mina si cu reportofonul in poseta. Ziaristica presupune si trecerea printr-o biblioteca, nu doar absolvirea unei facultati particulare de jurnalism, o profesie vinata azi, mai ales cind salariile din invatamint sint atit de mici. De prestigiu, ce sa mai vorbim, pai un invatator sau preot – la tara mai ales – era cineva, ca sa nu spunem de aura „Domnului doctor“ sau a „Doamnei profesoare“. Nu se tragea toata lumea de sireturi cu toata lumea. Dincolo de banii care reglau multe socoteli, si totusi mai raminea ceva si pentru alte ierarhii. Incidentul provocat de jurnalista de la trustul de presa al unui grotesc personaj care a ajuns sa dea lectii de moralitate lumii noastre putea fi evitat daca seful statului roman era mai prudent. Si nu se expunea inutil. Asa, a trebuit sa faca fata unor admonestari publice si sa suporte si alte forme de boscorodeala. E bine, e rau, important e ca ne place tot acest spectacol al vietii publice, La dolce vita in varianta romaneasca poate cuceri piata filmului, dovada succesul din ultimii ani al cineastilor romani cu filme bazate pe mizericordiile autohtone.

Si Cristi Puiu, si Mungiu, si Tudor Giurgiu, si regretatul Nemescu, si Mitulescu au stiut sa valorifice potentialul artistic al uriciunilor din viata noastra. O simpla si eleganta poveste de dragoste romaneasca nu ar fi interesat pe nimeni. Dar asa, cu ingrediente devenite deja locuri comune si stereotipurile cu care sintem judecati, putem da lovitura. in plan artistic, desigur, nu este treaba artistilor sa imbunatateasca viata oamenilor. Sigur ca omuletii lui Dan Perjovski si incredibila lui fantezie de a improviza poate avea – si are! – succes la Londra, Berlin sau New York. Dar este mare arta ce face el? Va ramine ceva dupa 20-30 de ani, in afara unor frumoase amintiri de calatorie, daca va fi capabil sa le scrie? Spunem toate acestea pentru ca un aer de superficialitate strabate peste tot ce vedem noi la teve. Chiar si secventele „grave“ sint asezonate ca sa iasa ceva „misto“, cum se exprima decisiv un formator de opinii, plin de el si de propria mediocritate agresiva, Andrei Gheorghe. Este stupid sa alaturi numele lui Fellini de al lui Gheorghe al nostru, dar nu ma pot obisnui cu gindul ca emisiunile unui impostor au mai multa trecere decit filmele lui Fellini.

La dolce vita este o jucarea a unui mare geniu, o radiografie a unei societati bintuite si ea de impactul ziaristicii de senzatie – in fond, Andreea Pana, de care se vorbeste azi de parca ar fi Oriana Fallaci sau Susan Sontag, nu este o simpla paparazzioaica de duzina? –, un film despre Italia si Europa din care si noi astazi facem parte. Poate nu constientizam suficient acest fapt. De aceea cred ca incidentul cu Andreea si Basescu a fost speculat abuziv, din dorinta fatisa de a crea senzational. Este falsul senzational al mizeriilor noastre de fiecare zi, cu fapte si vorbe urite ce uritesc inutil vietile noastre si la care, din nefericire, ne-am adaptat perfect. „Traim bine“ si cind traim prost, „traim bine“ si cind traim „urit“. Daca rating nu e, nimic nu e, iata deviza prin care La dolce vita poate trece, dupa incidentul cu telemobilul Andreei, in topul preferintelor noastre. Poate ar iesi un film care sa ne plaseze iar in centrul atentiei la alegerile juriului de la Cannes din 2009. Si al oricaror fel de alegeri, la urma urmelor. Urma/urna scapa turma, jucam noi la „De-a v-ati ascunselea“, nu se stie cind si nici unde. Cind anumite reguli ale jocului erau chiar respectate.