OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Una dintre cele mai profunde povestiri care s-au scris vreodata se numeste Moartea lui Ivan Ilici. Apartine celui care a scris Anna Karenina, invierea si Razboi si pace, dupa care atit europenii, cit si americanii au facut numeroase filme si seriale de televiziune: Lev Tolstoi. Ivan Ilici este un inalt functionar de stat, care abia dupa ce se imbolnaveste si este amenintat de spectrul mortii incepe sa-si puna citeva dintre cele mai importante intrebari ale vietii noastre: de ce traim, are viata vreun sens – si daca are, care ar putea fi acela –, exista Dumnezeu, dar daca nu exista, si tot asa, agasindu-i pe cei din jur, care in acea vreme fara televiziune sint obligati sa-l asculte sau sa-i raspunda.

Complicata treaba. Ivan Ilici moare fara sa aflam exact cum a ramas cu nedumeririle lui. Aici ar fi chichirezul, cam tezist, este adevarat, cu care ne blagosloveste Tolstoi. Dar ce sa mai facem cu Tolstoi azi, cind le vedem pe micile ecrane pe frumoasele Kornikova si Saposnikova, cistigind milioane de dolari din tenis si reclame, ignorind cu totul viata plina de munca, jertfe si sacrificiul inutil al lui Vladimir Ilici Lenin intru instaurarea comunismului democrat-popular si de care s-a ales praful pentru ca lumea vrea dolari si nu idealuri inutilizabile. Ivan Ilici al lui Tolstoi si V. I. Lenin al PCUS ne retin atentia pentru interogatiile ce ramin cu raspunsuri suspendate.

Am produs aceasta apreciere comparativa pentru a incerca sa deslusim ce-ar fi putut fi in sufletul si mintea dlui Ion Iliescu, cind a vazut cum partidul mosit cu sudoare din revolutionarismul sau militant a ajuns sub egida dlui Marian Vanghelie. Ce a „puiat“ dl Ion Iliescu si ce a ouat din progeniturile multiplicate de vanitati, orgolii si meschine lumesti interese, astfel ca vechii companioni ai lui Nutu Camataru, priponit in aresturile mioritice, au ajuns la timona unui PSD care nu-si pune intrebari precum Ivan Ilici al lui Tolstoi. Ne-au surprins cumva neplacut, pe lungul si latul micului ecran, iesirile umorale ale fostului sef al statului roman, dar si activist cu lungi antecedente in aparatul de partid, prin care infiera cu minie proletara preconizata lege a lustratiei.

Considerind-o „o rusine nationala“, „antidemocratica“, „anticonstitutionala“ si „antieuropeana“, de parca dintii lipsa cu care au iesit din puscarie Constantin Noica, Ivasiuc si atitia alti condamnati politici ar fi fost realizari europene. Faptul ca dl Ion Iliescu nu intelege nimic din istoria trecuta si traita nu doar de Domnia Sa, dar si de multi dintre noi, ne face sa credem ca a trait degeaba si inutil. Ca si Lenin, care abia pe patul mortii a inteles ce se va alege de comunismul ajuns in mina lui Stalin, ca si Ivan Ilici care a murit neimpacat si nefericit. Pacat ca Moartea lui Ivan Ilici nu mai este citita astazi asa cum se cuvine. Dar sa nu disperam, ea a fost retiparita de Editura Humanitas – „bunul gust al libertatii“ – care ne inzestreaza in aceste zile de meditatie pascala cu un excelent si util studiu al lui David M. Friedman, O istorie culturala a penisului.

Peste 350 de pagini erudite care ne vor ajuta sa intelegem atit comportamentul viril al lui Gigi Becali, cit si, poate, cel considerat ca necorespunzator al premierului roman, incriminat din nou de actualul Presedinte, la postul de televiziune al dlui Adrian Sirbu. Sexualitatea ar merita studiata cu acelasi interes ca si „vanghelitatea“ ce a cuprins istoria recenta a stingii romanesti, care, tot cautind sa faca poli, reuseste sa produca mai mult gauri si fisuri in cimpul politic autohton. Am folosit termeni geometrici pentru ca inundatiile au revenit in atentia televiziunilor. Cind nu avem fotbal, ne ocupam de inundatii, distractie mare in Romania, publicul televizual nu se plictiseste niciodata. Festivalul Scrumbiilor de la Galati si cel al florilor de la Pitesti s-au conjugat fericit cu filmarile spectaculoase facute de-a lungul Dunarii, inundatiile prezentind bune pretexte pentru a evidentia profesionalismul reporterilor si al operatorilor de televiziune.

Faptul ca atit Presedintele, cit si Premierul ne-au asigurat ca nu sint probleme si ca populatia nu trebuie sa se teama din moment ce autoritatile sint pregatite sa intervina ne-a lasat visatori tocmai prin contrastul dintre declaratii si imaginile servite artistic. „Doar“ citeva case inundate si darimate, „doar“ citeva sate si culturi napadite de ape, cu batrini care pling – dar este corect sa speculezi dramele oamenilor ca sa produci „arta“, oricit de adevarata? Cind va fi considerata grava situatia? Moartea domnului Lazarescu ar putea resuscita si altfel de discutii decit cele strict estetice. Dar, daca adoptam o atitudine exclusiv sportiv-culturala, sigur ca ar fi mai important sa ne calificam in finala cupei UEFA si sa ducem la capat editia Platon, care poate deja s-a incheiat si noi n-am aflat, fiind tot cu ochii si urechile dupa dnii Becali si Vanghelie, noile staruri ale spiritualitatii si rostirii romanesti „care sint“ si o consecinta a neintelegerii mecanismelor istoriei de catre dl Ion Iliescu. Si facem aceste asocieri pe fondul unor zile de primavara, cind Pro Cinema ne ofera cu generozitate Casablanca, filmul lui Michael Curtis din 1943, cu Humphrey Bogart si Ingrid Bergman.

Cind tatal dlui Iliescu era lustrat de regimul burghezo-mosieresc si apoi si dinsul, ambii fiind victimele comunismului, pe care, altminteri, l-au servit docil si servil, oricit de viril a fost el cu alti locuitori romani care n-au mai fost lustrati, ci „curatati“ pur si simplu. Daca dl Iliescu si fostul sef al autobazei din Ferentari, dl Miron Mitrea, s-ar fi uitat la filmul Viata lui Iisus, cu actorul preferat al lui Ingmar Bergmann, Max von Sidow, proiectia lui la TVR fiind binevenita, ar fi inteles poate mai bine ceva din mecanismele care i-au condus pe o parte a locuitorilor planetei sa adopte crestinismul si sa aiba alte valori decit cele promovate de I. V. Lenin si Gheorghiu Dej. Putem invata si din filme multe lucruri bune, nu doar din documentele de partid. Iar Humphrey Bogart, adus in zonele inundabile dunarene, ar fi dat dispozitii sa se sparga digurile inainte de sosirea ordinelor de la Bucuresti, care au produs pagube mari tocmai prin respectarea riguroasa a „dispozitiilor legale“. Cine plateste daca aprecierile „sefilor“ sint proaste si cine poate raspunde la vechea intrebare „de la cite fire de nisip incepe o gramada?“ pentru a evalua starea inundatiilor. Ne-a emotionat dl Basescu cind a marturisit ca decretarea „starii de urgenta“ impune „restringerea libertatilor civile“. Dar cine stie, poate si Ivan Ilici si dl Vanghelie ar fi judecat in mod similar.
„Hristos a inviat!“ – ramine singura certitudine.