OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu stiu ce impact a avut asupra telespectatorilor nostri eliberarea celor doi detinuti politici de la Tiraspol dupa 15 ani de detentie, dar pe mine cel putin m-a facut sa ma gindesc, recunosc, inutil, la nedreptatile vietii. Asa, in generalul lor. in particularul lor, Popa si Ivantoc au facut parte din grupul de patrioti basarabeni condus de Ilie Ilascu care au fost condamnati la ani grei de inchisoare pentru acte de presupus terorism.

Razboiul dintre moldovenii basarabeni si separatistii nistreni, bine sustinuti de autoritatile ruse si faimoasa lor armata XIV stationata, cu totul in afara reglementarilor internationale, pe teritoriul altui stat suveran si independent (Moldova, in acest caz), s-a consumat rapid si fara vilva prea mare. Atunci cind noi ne omoram cu slogane de genul „Jos Iliescu!“ sau „Jos securitatea!“ si nu prea ne ardea de destinul Basarabiei, separatistii rusofoni nistreni au invins fortele militare inexistente ale tinerei republici, creindu-si un stat-fantoma, nerecunoscut de comunitatea internationala, dar, in mod consecvent si vizibil sustinut de autoritatile ruse.

Nu stim bine detaliile acelui razboi care a pus in incurcatura autoritatile de la Bucuresti – ce se intimpla daca se implica armata romana, iar strategii Marelui Stat Major propuneau o interventie militara in sprijinul, orisicit, al unor romani? –, dar stim bine ca multi voluntari moldoveni s-au implicat cu arma in mina. Luptind cu pusti vechi si pistoale impotriva blindatelor rusesti. A fost un razboi „asimetric“, asa cum ne place sa gargarisim pe la fel de fel de mese rotunde. Chiar atunci cind deciziile importante se iau la birouri dreptunghiulare. Este clar ca nu ne intereseaza Basarabia, este limpede ca basarabenii nu sint bineveniti printre noi. De ce, nu stiu bine, se pot face speculatii. Dincolo de retorica patriotismului de bodega sau a celei savant universitare. Cind vad la televizor atitia puberi specialisti in conflicte militare sau in terorism international, ma apuca o adinca tristete. Recunosc, sint cam sentimentala si familista si mai putin experta in „conflicte inghetate“. Ca veni vorba, dupa ce avem o statuie a liderului comunist azer Gaidar Aliev in parcul Tei, sectorul bucurestean al lui Ontanu, se pare ca ne vom pricopsi si cu o alee cu acelasi mare lider de la Baku.

Pot pricepe pragmatismul relatiilor internationale, dar nu mi se pare normal ca in schimbul unui George Enescu la Marea Caspica sa avem in Bucuresti locuri publice dedicate unor oameni politici controversati. De ce nu s-a ales o statuie pentru Rostropovici la Bucuresti, nascut si el la Baku, ar fi fost cu totul onorant si pentru Bucuresti, si pentru Ontanu, si pentru statul azer plin de resurse petroliere si hidrocarburile care ne afecteaza interesele. Da, cum spuneam, eliberarea celor doi patrioti romani – nici nu mai stiu bine astazi ce anume li se imputa in mod concret, dar imi aduc aminte cu stupoare ca unul dintre copiii mei ma intreba de ce sint tinuti oamenii aceia in cusca, ei stiau ca in cusca stau numai animalele, ce le-am spus atunci nu mai tin minte – readuce in discutie publica, as vrea sa cred, cu inocenta care ma bintuie uneori, chestiunea basarabeana si viitorul acestui colt de pamint romanesc. Cu locuitorii lui cu tot.

Cu tot trecutul zbuciumat al acestei regiuni a Romaniei Mari, cu toate fasoanele noastre actuale de membri ai Uniunii Europene. UE sau NATO sint bune paveze pentru noi pina sa avem de a face cu rusii. Aici incepe lumea vagului, a incertitudinilor, a intereselor strategice, a acordurilor dintre americani si rusi pe care noi nu le stim, dar le putem vedea la televizor. O „tara de dincolo de neguri“, cu steaguri rosii si statui ale lui Lenin peste tot, supravietuieste linga noi, fara sa stim bine cum si de ce. Sau chiar daca stim, preferam sa nu insistam sa aflam prea multe, caci sint lucruri ce produc batai de cap. Daca nu se ajunge si la alte forme de bataie, cu lovituri sub centura sau te miri unde. Milioane de telespectatori au vazut cum un cetatean roman a fost lovit si maltratat in vazul lumii – si al camerelor de luat vederi, ceea ce mi se pare sinistru – si aproape ca nu ne pasa. Reactia oficiala a fost cvasiinexistenta, cea a opiniei publice, de la indiferenta la ostilitate, de genul „Mai lasati-ne in pace cu basarabenii astia, numai balamuc avem de pe urma lor...“

Este adevarat: de ce sa ne legam noi la cap cu chestiuni complicate sau de principii, cind viata e scurta si automobilele pot produce satisfactii mult mai mari. Am urmarit si eu glumele strimbe si acre ale lui Mircea Badea la „Antena 3“ pe seama scriitorilor posesori de masini de lux si mi s-au parut cu totul deplasate. Ce ar fi penibil sau anormal? Este dreptul fiecaruia sa se bucure in felul lui. Asta este, ne place sau trebuie sa admitem o evidenta. Reactia intelighentiei romanesti la problemele grave ale natiunii a fost mereu si intotdeauna intirziata sau rupta de realitate. Victoria esteticului asupra eticului a consemnat, cu exceptiile de rigoare si notorietate, victoria lui „ ma doare in fund“ asupra lui „nu e treaba noastra“. Acum, daca am primit si o „palma de aur“ la Cannes pentru filmul lui Cristian Mungiu, ar trebui sa ne concentram energiile si pe un Nobel.

Oricine l-ar lua, ar fi o mindrie pentru Romania. Ilascu si toti exaltatii astia din Basarabia, care nu inteleg bine paradigmele marii culturi, inclusiv politice, sint niste mediocritati fara opera si destin care vor sa-si faca notorietate pe seama unui nationalism desuet si irelevant pentru UE. Este clar pentru toti cei care privesc la televizor ca premierea lui Mungiu la Cannes si eliberarea lui Popa si expulzarea lui la Chisinau clarifica situarea mai multor Romanii ce subzista concomitent. Nu este nevoie de cine stie ce studii sociologice sau investigatii de teren ca sa vedem, sa observam clivajul care exista si va mai subzista intre elitele noastre si restul maselor de romani. Cu sau fara destin, cu sau fara mijloace adecvate de subzistenta. Luptele intestine dintre diferitele factiuni politice ale momentului pentru putere (dar mai ales pentru visatele zi si noapte fonduri europene) mi se par cu totul si cu totul inutile. De parca ar vrea sa ne prosteasca, ei fiind o apa si un pamint, o lume de cinici oportunisti si fripturisti gata la orice compromis si aranjament in interes propriu, dar clamat ca important in numele natiunii romane.

Sansele cele mai mari la un Nobel le are in acest moment Mircea Cartarescu. Pe el ar trebui sa mizam si sa plusam lobby-ul international ca sa ne eliberam de obsesia acestui Nobel pentru Romania. Un Mircea Cartarescu, cu Nobelul in brate, militind pentru Basarabia, ar avea mai mult succes si audienta decit autoritatile romane. Asa s-a intimplat si cu Pamuk. Daca autorul Orbitorului si al Aripii stingi ar fi fost arestat la eliberarea lui Popa si Ivantoc, premiul Nobel era ca si adjudecat. Asa, mai avem de asteptat. „Makelele“ este un nume care mi-a placut, auzit la televizor. Nu stiu la ce emisiune. Sper sa-mi aduc aminte in zilele ce vin. Nu cumva era un ofiter transnistrean? Nu sint sigura, dar parca Makelele era.