Show-ul anual al Realitatii TV, A treia editie – cum mereu se amintea telespectatorilor romani – care, la reluare, puteau s-o urmareasca pe alt canal pe Barbara Walters la emisiunea lui Jay Leno de la Antena 3 –, isi propune sa livreze romanilor zece nume cu care ei sa se umfle in pene si sa arate urmasilor ca Penes Curcanul nu s-a zbatut for nothing.
Un show propagandistic gindit de „Politburo“-ul postului TV de la Casa Scinteii, de a resuscita orgoliul national si „mindria de a fi roman“, dupa momentele dramatice, dar si penibile, consumate in Italia, mai acum ceva timp. Saptamini in sir, duminica de duminica, la ora desertului dupa dejunul familial si ora cafelei amicale, am ingurgitat lectiile de invatamint patriotic, unde candidatii alesi sa faca parte din crema natiunii – dupa criteriile Realitatii TV si nu ale realitatilor in general – s-au dat in stamba mai mult sau mai putin elegant. Nu devoalam prestatiile „intrebatorilor“, adica alt grup de alti selectati care puneau intrebari, la care trebuiau sa raspunda mindrele vedete ale natiunii romane, ci incercam doar sa ne aducem aminte de ceea ce profesorul Eugen Negrici, de la Universitatea Bucuresti, numea „expresivitatea involuntara“.
Adica dorinta unor doamne precum Saftoiu Adriana sau Liiceanu Aurora de a fi niste diriginte stiutoare, severe si drepte devenea un bun prilej de momente comice si vesele. Cu concursul celor care au si aparut in show-ul final, umplind sala Ateneului Roman pina la refuz. Nu intram in detaliile propriu-zise ale spectacolului, care au avut ca protagonisti mari vedete ale trecutului – bine zicea Ilie Nastase ca Nadia Comaneci si Gica Hagi au imbatrinit si romanii ar trebui sa improspateze imaginea Romaniei cu nume noi –, ci vom incerca vagi comentarii legate de numele aduse pe podiumul unei sali care indeobste livreaza muzica si nu show mediatic. Zece pentru Romania s-a dorit o resuscitare a interesului pentru „propriile valori nationale“. Daca in anii trecuti am avut parte si de alte categorii de concurenti, anul acesta accentul a cazut pe politicieni, chiar daca clasele de competitie se numeau divers. Cel mai important „om politic“ era o categorie de concurs, asa cum „cel mai bun parlamentar“ sau „cel mai bun ministru“ erau altele. De parca nu ar fi fost vorba tot de oameni politici. Ca sa ne pastram in acelasi registru al nedumeririlor, ma intreb, cumva uimita, ce-o fi aia „politician tinar“?
Enescu spunea ca nu exista muzica usoara sau grea, ci buna sau proasta. Punct. Asa se face ca aceasta categorie de concurs a fost de tot hazul. Pe locul trei, daca nu ma insala memoria, a iesit fatuca presedintelui, cu aerul ei de liceeana nedospita, pe cinci s-a plasat mai coptuta Elena Udrea, iar pe locul fruntas, singurul elev vesnic eminent, Mihai Razvan Ungureanu. Care ne-a amintit de chelnerii de la Capsa, gomos si scortos in toata fibra lui de istoric ajuns la SIE si nu la Columbia University sau la vreo catedra de la Ann Arbour, Michigan, plin de ifose si grandomanie. Manechin al mediocritatii infatuate, as fi predispusa sa cred ca aceasta clasa de „tineri politicieni“ a fost creata special pentru a mediatiza vedetutele Realitatii TV. Altfel, glumitele adresate de dna Aurora Liiceanu la adresa dlui Ion Iliescu nu-si aveau rostul, mai ales intr-o sala unde chipul dlor Adrian Paunescu si Geo Saizescu se alaturau ferice celor ale dlor Henry Kissinger si Emil Constantinescu. Mixajul lumii prezente in sala, de toate felurile si apucaturile politice si culturale, dovedea apetenta romanilor – ca sa ne pastram in pisalogia verbioasa a realizatorului emisiunii – pentru solidaritate, consens si infratirea romanilor cu romanii.
Spre a Neamului cinstire si a Tarei propasire. Gestul lui Ilie Nastase de a ridica in picioare intreaga audienta, in onoarea fostului Secretar de stat american si a-l aplauda ca la al XIV-lea Congres PCR romanesc a fost de o mare incarcatura emotionala. Mai ales ca Ilie Nastase – unul dintre laureatii premiului de excelenta, alaturi de Nadia Comaneci, Gica Hagi, Angela Gheorghiu – luase masa la prinz cu mr. Kissinger si dnii Hurezeanu si Tiriac. El a lansat o frumoasa initiativa de pace pentru toti romanii, politicieni sau nu, sa se infrateasca spre binele comun. Greu de admis ca Nr. Unu de la „oameni politici“ sa se pupaceasca cu Nr. Unu de la clasa „ministri“. Chiar daca Nr. Unu de la „tineri politicieni“ – oare de ce politicienii au beneficiat si de clasa tineret si „solistii vocali“ sau „actorii“ nu, trecind peste faptul ca alte categorii au lipsit cu desavirsire – s-ar da peste cap ca sa multumeasca celui care l-a promovat, cu impartialitatea si eticheta cu care faimosul colectionar de arta si discuri Apostol, oberchelnerul chelnerilor de la Capsa, se adresa clientilor de toate felurile. Trecind peste micile noastre rautati gratios-amicale, sa consemnam absenta a numerosi premianti diplomati (sic!), dar si prezenta a numeroase fosile ale societatii romanesti.
Ca au 30 de ani, precum dnul Ponta sau nu se stie bine citi, ca dna Paula Iacob. Rinduri, rinduri strinsi uniti, participantii la Gala Premiilor se simteau bine. Cristian Tudor Popescu si-a facut si el numarul de vesnic premiant plictisit si acru-obosit, cistigator la doua categorii – de ce nu si trei? – in fata unei sali care gemea de placere, cu multe mutre autosatisfacute. Ne putem imagina ca o fi urmat si un cocktail in marele hall al cladirii gindite de Galleron acum peste 100 de ani.
„Dati un leu pentru Ateneu“ al stramosului lui Exarhu Razvan si-a dovedit inca o data utilitatea demersului sau civic, cultural-patriotic. Cei zece mari romani de diferite sexe si clase ne-au facut sa ne simtim bine, macar in interiorul Ateneului Roman, daca nu si in afara lui si in fata televizorului, unde sentimentele noastre sint mai putin clare. Sa speram ca mersul in acelasi avion si „aflatul in aer“ concomitent – dupa inspirata formula a corespondentei noastre la Bruxelles – al dlor Basescu si Tariceanu va fi benefic pentru toata lumea. Ceea ce va dorim si domniilor voastre. Cu si mai ales fara televizor.
La multi ani!

