OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A murit William Styron, autorul romanului Sophie’s Choice. Ecranizat dupa doar citiva ani, in 1982, film in care Meryl Streep face un rol de zile mari. Mi-au placut foarte mult si cartea, si filmul, cum mai rar se intimpla. Ori virtutile unei lucrari literare ramin incorsetate in propria textura, ori filmul generat de o anume naratiune reformuleaza epicul in functie de gradul sau de reinventare a imaginarului. O carte buna si un film bun sint rareori pe aceeasi linie de plutire, plecind de la acelasi nex epic.

Asa s-a intimplat si cu Alegerea Sofiei, caz in care dramatismul si intensitatea povestirii romanesti au fost bine redate si prelucrate in pelicula de mare succes. Iar Meryl Streep e o mare actrita, nu doar o vedeta hollywoodiana. Spunem asta pentru ca, in aceasta lume unde promovarea agresiva a unui nume sau a altuia produce distorsiuni, nu de putine ori artisti sau intelectuali de cea mai buna calitate sint perceputi doar ca „vedete“. Si sint infinit mai mult decit simple, sa ne fie cu iertare, vedete. Oricite obiectii am avea fata de acest star-system, ma tem ca nu se poate face nimic.

Eventual, un film cu Mihai Sora, unde sa-l vedem si sa-i urmarim trasaturile fetei si intensitatea privirii, chiar daca nu ar fi sa scoata nici un cuvint. Un Mihai Sora taciturn este mult mai profund decit multi dintre vorbaretii care se tot afiseaza pe micul ecran, cu incontinenta lor retorica. Aceasta este una dintre cele mai grave agresiuni ale lumii moderne: trancaneala. Mi-am permis aceste consideratii nu doar dintr-o noua inadecvare la vorbarie, pe care incerc sa mi-o reprim, dar si dintr-o tot mai noua redescoperire a micilor-marilor virtuti ale lumii necuvintatoare. Ca sint ele frunze uscate – m-am amuzat cind l-am urmarit la o emisiune „teve“ pe virilul si vesnic agitatul analist politic Stelian Tanase, cu o frunza de artar in mina, simbol al unui lirism care nu-l aventajeaza… – micile vietati din preajma noastra, de la pisica vecinei de la parter, la cei trei ciini ai vaduvoiului de la patru, gijganii pe care le-am uitat sau neglijat ani in sir, pina si o furnica sau o gargarita, toate acestea te pot binedispune.

Spun aceste lucruri in virtutea preferintelor mele de mare devoratoare de televiziune. incep ziua cu micul ecran, chiar daca nu ma uit la Maruta sau la Buna dimineata, Romania, si inchei noaptea cu cine stie ce documentar de pe Discovery, Explorer sau excelentul Hitler si Stalin de pe History Channel. „Ne putem imagina lumea fara Romania?“, se intreaba retoric jurnalistii de la Realitatea TV ca sa obtina viziunea telespectatorilor carpatici asupra propriei noastre lumi. Dincolo de raspunsurile developate de profesorul Andrei Pippidi, care vrea sa ne amageasca cu Densus, Brebu si Sucevita, dincolo de opinia unei anume doamne Boiangiu, care avanseaza ideea, corecta altminteri, ca lumea ar fi mai posaca – dar nu ne-am saturat, oare, de atita voiosie si hihiiala? –, imi vine sa afirm si eu, fara sa ma intrebe nimeni, ca lumea poate exista si fara Romania, si fara romani. Asa cum noi traim binemersi si fara Islanda, Namibia sau Trinidad-Tobago. Oare in Caraibe cum or fi emisiunile de televiziune sau ce fac femeile cind se plictisesc de moarte si nu au pe cine sa mai sune la telefonul mobil – asta, asa, sa nu se creada ca sintem cu totul nesimtitoare la suferintele lumii?

Ati colectionat vreodata timbre? Cindva erau un util pretext pentru a te plimba prin toate ungherele lumii, o buna lectie de geografie, cind inca nu stiam sa „accesam“ pe Google si puteam gasi ce cautam doar in Larousse. Acum ni se explica savant orice, si ce este „lapis-lazuli“, si cine a fost Mikluho-Makhlai (un mare explorator rus), si de ce nu se lasa ucis usor un animalut care nu vrea sa moara cu nici un chip, chiar daca este strivit de nu mai stiu cite tone. Da, mi-am adus aminte, nurci, nurcile nu se lasa ucise cu una, cu doua, cu toate ca noi, femeile, ne-am tot impopotonat cu blanurile lor. Generatia bunicilor noastre nu concepea sa nu aiba macar o „pereche“, asa cum de bonton pentru o cucoana care se stima era sa aiba musai si o haina de astrahan. Azi? Azi, stim si nu stim cum este mai bine sau mai frumos. Lipsa oricarui criteriu poate deveni un nou criteriu: da, se poate trai si fara Romania! Chiar daca te nasti si mori in tara romanilor de profesie, buna treaba uneori, si chiar daca te culci cu Mihai Viteazu pe buze si te scoli cu Ion Antonescu pe noptiera. Fara sa amintim de faptul ca doar Nadia Comaneci a spart unitatea masculina a preferintelor romanilor, de parca Regina Maria, Martha Bibescu, Mihaela Penes, Iolanda Balas, Ana Aslan, Viorica Viscopoleanu sau Gabriela Adamesteanu nu ar fi nume cu care sa ne mindrim la orice ora din zi sau noapte.

Cum sa evoluam intr-o societate unde, cu toate ca femeile reprezinta peste 50% din totalul populatiei, ele dau un procent mult mai mare de depresii si disperari? La TVR1, un film in coproductie turco-germana, din 2004, despre destinul unei femei. in conditiile unei existente ingrate de imigrant, o sinucigasa intilneste un alt disperat al vietii. O drama existentiala, pusa sub genericul Cu capul inainte, acutizata si de extractia etnica a celor doi protagonisti, obligati sa coexiste cu mediul german (occidental) si cu cel traditional (conservator, evident, familial). in buna traditie a dramei germane – literatura&film – cu protagonisti turci ai lumii multipolare care se naste sub ochii nostri, un Urs de Aur si un FIPRESCI au incununat pelicula regizorului Fatih Akin. Surid nostalgica, cu gindul la, si familiarizata cu numele fotbalistilor de la Galatasaray, de pe vremea cind Hagi era antrenor la Istanbul, iar baiatul meu cel mare inca nu avea o iubita si ne asasina cu entuziasmul lui pentru Cim Bom Bom. Dar cite nu indura mamele de baieti!

Acum, insurat si la casa lui, nu-i mai pasa nici de Fatih Terim, nici de Mircea Lucescu sau Hagi, ci pregateste un doctorat in… arte vizuale! Stie bine ca fara „acte originale“, „còpiile legalizate“ nu fac doi bani, si nu poti sa iei viata in piept nicaieri. Sau ar putea fi si altfel. Nu mai sint sigura de nimic. Si uite asa. Mai cu televizor, cind prelungim sederile acasa, mai fara, cind „iesim“ in oras, ne amagim viziunile. Despre viata si ce mai pica, de pe o zi pe alta. Nu stim daca dna Udrea va ajunge chiar senator, dupa cum vedem ca se misca printre domnii lideri PD, dar un film cu Sandra Bullock si Keanu Reaves, Casa de linga lac, ne poate binedispune. Sandra ne tonifiaza cu aura ei de seninatate si naturalete. Nu este putin lucru.