OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un film dramatic, fara mari virtuti artistice, dar facut bine si la meserie, cum doar profesionistii americani stiu sa faca, despre finalul unei vieti contorsionate, precum cea a scriitorului F. Scott Fitzgerald, ne-a mai racorit putin nocturn, dupa fierbintelile la care ne supune, mereu si deja previzibil, in cursul zilelor, cunoscutul actor si regizor al productiilor Palatului Cotroceni, dl Traian Basescu. Interviul cu ziaristii Turcescu si Hurezeanu a fost semnificativ, din punct de vedere hollywoodian: decor gomos-pompos, precum in anumite vile de la Malibu, dialog apasat si centrat pe starea natiunii.

Polemos-ul dintre presedintele Romaniei si prim-ministru, tot al Romaniei, capata deja aspecte hilare. Initiativa de a mai da niste bani pensionarimii mioritice, de data asta sume mai consistente, a generat iarasi motive de ciondaneala. Ca de unde se scot/vin acesti bani, ca de ce sa dea liberalii bani poporului, cind politica doctrinara liberala ar fi ca fiecare sa se descurce cum poate. Cu Tractorul vindut, ba cu 100 de milioane, ba cu 90, ba cu 80, pentru ca a doua zi sa ajunga la 75 de milioane, dupa cum anunta, realmente fara sa clipeasca, acelasi post de televiziune al unui cunoscut oligarh. Sau cu Daewoo-Craiova ofertat la Ford cu alte sute de milioane de nu se stie bine ce. Caci cele mai sigure stiri de la noi sint alea cu „aaaaa“ si „iiiiiii“ (cita imaginatie pe capul stiristilor, este de ajuns ca unul/una din clasa „aaaaa“ sa arunce un cuvint ca toate posturile il folosesc, fara pic de imaginatie, pentru un „hm“ sau „mda“). Este limpede ca actorul Basescu este lipsit de imaginatie si provoaca tenace aceleasi incidente, asteptind greseala adversarilor, uzura, oboseala, plictiseala, ca astfel sa cedeze pina la urma.

Ce mai conteaza, azi si acum, daca PNL sau PSD sint de dreapta sau de stinga, daca Vosganian&co reusesc, in termeni reali, sa dea banii necesari unor „finaluri de partida“, cum sint cele ale pensionarilor? Batrinetul roman are nevoie stringenta de acesti bani, fara comentarii si triviale polemici ideologico-doctrinare. Restul este literatura. in general, de proasta calitate. Sau cinema. Cum se intimpla adesea, vietile oamenilor devin film.
Last call, o cuminte productie de televiziune americano-canadiana, din 2002, in regia lui Henry Brommel, a pus in centrul atentiei telespectatorilor de peste Oceanul Atlantic o secventa decupata anume: „finalul de partida“, daca putem spune asa, livresc, intre Ionesco si Cortázar, al celui care a dat lumii, Americii si lui insusi, pe Marele Gatsby. Sigur ca detaliile unei vieti pline de succese si prabusiri, unde fericirile de-o clipa se platesc cu anii, si amagirea eternitatii se spulbera intr-o noapte de disperare, plina de alcool si insingurare, pot impresiona si fara alte detalii. Sfirsitul cumva previzibil al unui creator care nu s-a menajat, si nici nu i-a menajat pe cei din jur, a fost, epic vorbind, exemplar folosit.

Uzat nervos, cu neputinta de a scrie – si nu oricum, ci bine, si cartile lui sa se si vinda –, amenintat de ginduri rele si obsedat de marea lui iubire, care a fost si a ramas pina la capat nu mai putin faimoasa Zelda (oricit ar parea de hilar, ea ii va supravietui opt ani, disparind, cu totul bizar, intr-un incendiu), Scott Fitzgerald nu este constient de apropierea momentului fatal. Tot spera ca se va schimba ceva, ca se va lasa de alcool si ca cei din jur vor aprecia din nou minunatele lui povestiri si romane. Probabil, americanii inventeaza genul commercial stories, chiar daca si Dostoievski, si Balzac au publicat proze in foileton prin reviste. O mica intriga romantioasa se intretese in jurul lui Fitzgerald, cind o juna secretara, angajata sa-i dactilografieze romanul la care lucra, incearca sa-i mai imblinzeasca nefericirea. Romanul, The Love of the Last Tycoon, va ramine neterminat si a fost publicat recent si in limba romana la Editura Polirom, unde se pot gasi si alte titluri ale acestui prozator, care insa nu produce valuri de admiratori, asa cum genereaza Mihaela Radulescu sau Cristian Tudor Popescu, ca sa nu dam alte nume si mai „clopotitoare“ din peisajul bucurestean cotrocenic.

Imposibilitatea de a renunta la scris, la alcool, la tutunul care i-a mincat plaminii, asa cum Zelda lui i-a distrus inima si ficatii (de unde acest plural in limba romana?) face din Scott Fitzgerald, interpretat magistral de Jeremy Irons, un om iubit. De nabadaioasa lui iubita oficiala, de noua devotata secretara, care cocheteaza si ea cu literatura, dar si de telespectatorii care stiu, la rindul lor, foarte bine cum vine si se poate duce socoteala cu iubirea si neiubirea, cu singuratatea noptilor goale si uzura zilelor pline de treburi care nu se mai termina. Cu frumoasa actrita Neve Campbell in rolul de credincioasa si devotata-bruneta Adriana Saftoiu si mult mai cunoscuta Sissy Spacek in postura de iubita-prietena oficiala, precum era – a fost si in realitate – Sheila Graham, filmul lui Brommel are si o latura plina de frumusete plastica. Culorile si ambiantele retro au facut farmecul multor pelicule, dar aici primeaza si delicatul joc al sentimentelor. Al vietii, cu toate protuberantele ei, dar si al mortii implacabile, care vine pe neasteptate, intr-o noapte de decembrie 1940. Cind actualul presedinte roman inca nici nu se nascuse. Viata lui Basescu, scrisa de Scott Fitzgerald, ar putea fi un mare succes editorial, daca nu si cinematografic, iata o idee usor valorificabila.

Scrisa pe baza unor usor gasibile si accesibile documente si marturii directe, adunind fotografii si extrase fotofilmate, un volum compus in doua luni ar sparge piata romaneasca. Scris alert si cu umor, documentat la rece, dar scris la cald, amestec de Ioan Grosan si Traian Ungureanu, am avea o carte-film de mare succes. Am putea candida si la Nobel, si la Oscar concomitent. Iata un frumos vis al unei nopti de vara, cind nu sint nici tintari sa ne irite epiderma si nici picamere sa ne perforeze cerebelul. Lui Cezar Petrescu, cu o finantare generoasa Gigi Becali/Adrian Videanu, nu i-ar fi luat mai mult de trei saptamini. Chiar nu se mai gasesc oameni care sa scrie repede si bine? De ce nu s-ar incumeta dnii Emil Hurezeanu si Robert Turcescu la o asemenea intreprindere, plecind de la interviul de la postul de televiziune Realitatea TV, care a tinut treaza si vie intreaga suflare romaneasca, cu ochii atintiti la micul ecran, la concurenta cu „moartea“ lui Scott Fitzgerald, difuzata pe alt canal (TVR2)? Si asa au trecut repede primele zile dupa revenirea de la Paris, cind nu l-am mai visat pe Sarkozy, zi si noapte.