OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine ar fi crezut ca la Sinaia, intr-o seara-noapte cind barbatii s-au asezat sa joace belota, eu o sa stau sa casc gura cu picioarele intinse la un film documentar despre Kurt Vonnegut transmis de CBS Chanel. Cum de se prinde excelent CBS pe Cumpatul, cind orice ploaie transforma transportul intre Predeal si Ploiesti intr-un calvar, nu-mi cereti sa gasesc explicatii logice pentru asta. in schimb, m-am amuzat sa aflu de ce nu-i are Bush la inima pe arabi: „Pentru ca ei ne-au cumparat algebra si ne-au dat numerele pe care le utilizam, inclusiv simbolul pentru nimic. ZERO!“

„Symbol for nothing.“ Nu m-as fi gindit niciodata la asa ceva daca nu murea Kurt Vonnegut in timp ce eu eram la Sinaia, era noapte si barbatii jucau belota, un joc pe care nu-l apreciez in nici un fel. in schimb, am citit multe din cartile lui Vonnegut, dar abia acum, dupa 1989, avem sansa rara, pe care insa nu o valorificam pentru ca nu mai avem stare si timp, sa vedem imagini cu oameni si evenimente de care doar auzeam fara sa ne bucuram de ele si la modul vizual. Abia acum ajung si la noi imagini cu The Beatles si The Rolling Stones, abia in acesti ani il vedem si noi pe Nikita Mihalkov in carne si oase la Bucuresti, nu doar in filmele vazute la Miorita si Viitorul, abia acum putem urmari imagini terifiante sau de-o incredibila banalitate din istoria lumii. Vonnegut a fost unul dintre scriitorii mei preferati, alaturi de Norman Mailer si Truman Capote, pina sa ma indragostesc de John Cheever si Raymond Carver, care au coincis si cu perioada de leneveala postnatala de care am beneficiat ca tinara mama in regimul comunist.

Si acum pot sa-l urmaresc pe Vonnegut cum se amuza, la 84 de ani ai lui, de neoconservatorii lui Bush – oare se vor adeveri stirile care circula cum ca prezidentul de la Washington ar vrea sa divorteze de Laura lui, dupa ce ministreasa lui Condolleezza Rice i-ar fi sucit capul? –, cum face haz de necazurile senectutii, ale fumatului si ale poluarii si cum frumos il caracterizeaza prietenul sau, profesorul Doug Brinkley, pentru Borders Shortlist: „This is Vonnegut doing what he does best: Being Himself!“ Chestia asta cu sa fii tu insuti m-a dat gata intotdeuna. Este cel mai greu lucru, fiind in acelasi timp cel mai simplu: chiar nu ai de facut nimic.
Si totusi. Si totusi, ce bucurie sa descoperi cum un om ajuns la o faima internationala nu si-a pierdut umorul – este adevarat ca a fost chiar una dintre specialitatile casei, mai ales „umorul negru“ –, nu e nici ranchiunos, nici crispat, nu sufera daca e luat peste picior sau admonestat si contestat, iubeste pictura, iar muzica, sa o spunem apasat, o adora. Ba chiar si-ar dori sa i se puna ca epitaf urmatoarea formulare: „The only proof he needed of existence was music“.

Cum sa nu-ti devina si mai simpatic un scriitor, chiar daca el moare in aceste zile in locuinta lui din Manhattan, in inima New Yorkului si in plaminii Americii. Iata cum televiziunea ne ajuta sa fim in mijlocul evenimentelor. Fie in Ardeal, unde Traian Basescu se canoneste cu contemporanii si intelectualii lui sa se faca cel mai iubit fiu al poporului, fie in Irak, unde un transportor blindat de tip „Zimbrul“ a intrat in sant, si citiva soldati au fost raniti. „Un simplu accident de circulatie…“, ne explica logic soferul nr. 1 al Romaniei, din cauza prafului, „nu a fost nici mina, vehicolul era ultimul din coloana…“, mentioneaza cu precizie seful statului in absenta purtatorului de cuvint, sub umbrela tinuta de un calugar smerit si mindru ca tine umbrela sefului statului. Nu vreau sa fiu ticaloasa si sa ma intreb, ca orice sotie si mama, cind ii nimereste sotul si fiul in sant: „Astia nu au baut cumva ceva?“. Sigur ca nu e voie, de parca barbatii romani fac numai ce este voie sau doar ce este de nevoie. Daca e „misie“, misiune indeplinita ramine.

Pacat ca liberalii romani, care se agita ca soldatii romanasi din Irak sa se intoarca pentru a fi la masa de Craciun acasa, linga parinti si neveste – ar fi interesant de aflat si opinia soldatilor in cauza, fiindca tare mi-e teama ca ei ar mai sta mai degraba pe frontul irakian in dolari decit pe cel cotidiano-conjugal de acasa in lei –, nu cunosc opiniile si afirmatiile extrem de caustice si virulente ale lui Kurt Vonnegut despre interventia din Irak. Sigur ca experienta dramatica a bombardarii Dresdei de catre aviatia aliatilor a lasat urme traumatizante – opt dintre romanele lui Vonnegut abordeaza acest episod al istoriei, unde au murit 140.000 de civili, mai mult decit la Hiroshima si Nagasaki la un loc! –, iar Vonnegut, ca soldat american supravietuitor al acestui cataclism, nu a ramas indiferent. Cum nu a ramas indiferent nici la adresa prostiei si a singuratatii, cum nu s-a lasat sedus nici de noile minuni ale tehnologiilor si a avut curajul sa spuna „Evolution is a mistake!“ si a crezut pina la capat ca literatura poate fi o alternativa, un raspuns la toate provocarile, ispitele si dezamagirile vietii. Simplu ca bonjour. Uneori ne complicam singuri, inutil si ineficace.

Un scriitor american de prestigiu international moare la New York, in plina glorie si in deplinatatea facultatilor mintale. Nu este putin lucru, mai ales cind stim bine ce ravagii fac toate aceste boli complexe, sustinindu-se una pe cealalta, intr-un soi de solidaritate a raului. Fumatul, istoria si politica au contribuit la consolidarea renumelui de „black humorist“ a lui Vonnegut. Dintre ultimii „mari“, alaturi de Norman Mailer, care au apucat sa traiasca dezastrele razboiului mondial si ale razboaielor de tot felul pe care omenirea le tot duce. Cu titlu personal-individual, cu titlu colectiv, de „omenime“ ce-si cauta un rost sau un loc sub soare.

Acea diferenta teribila dintre „Viata mea este fara rest“, cum clama senin C. Noica, si ce a iesit dintr-un exces de acribie al unei exigente corecturi, „Viata mea este fara rost!“, care ne poate atinge pe fiecare dintre noi. Vonnegut a incercat si el sa raspunda acestei provocari provocatoare, prin toate cartile sale. Fie ca au fost romanele care l-au facut faimos in toata lumea, povestirile publicate prin revistele newyorkeze care i-au mediatizat numele, fie eseurile sau publicistica sa angajata, mai putin frecventata pe la noi. Este pacat ca mari nume de scriitori si intelectuali din zona anglo-saxona ramin cantonati si cunoscuti doar de lumea noastra acedemica. Marele public roman are alte prioritati, legate de viata lui Silviu Prigoana sau Oana Zavoranu, despre care tot discutau aprins cei prinsi in partida de belota. „Tie nu-ti place de Oana?“, am fost intrebata cind m-am dus la ei sa le spun ceva despre filmul de la CBS. Nu am apucat sa le spun de moartea lui Vonnegut, am dat din cap ca si mie imi place de Zavoranca si m-am dus sa-mi fac o cafea. Era noapte de-a binelea la Sinaia si doream sa aprind o tigara. Si Vonnegut fuma mult.