OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vedeta de televiziune a saptaminii recent incheiate a fost indubitabil, adica „neindoielnic“, mai pe intelesul celor care nu au lucrat la institute de lingvistica, Doamna Mona Musca. Scriu cu profunda amaraciune si acreala aceste simple consideratii. Scriu cu vadita neputinta de a intelege resorturile unui anume tip de comportament.

Scriu cu lipsa de speranta a celei care crede nesmintit ca femeile trebuie sa fie mai bune si mai corecte decit barbatii. De ce? Prin insasi natura lor de a duce viata mai departe. Biologicul face parte dintr-o etica superioara a naturalului. Sigur ca legile scrise si nescrise – precum cele din lumea araba, care le supun pe femei la chinuri, sacrificii si umilinte greu imaginabile – ar trebui sa fie egale pentru toti. Dincolo de sexe, religii sau apartenente etnice. Suna frumos pe hirtie, prin tablele de legi ale omenirii sau pe la simpozioanele si colocviile pe unde ne vinturam fustele ca sa fim si noi luate in seama. Dar sa nu lungesc prea tare aceste generalitati: dna Musca a fost deconspirata de propriu-i trecut. La junete a acceptat – si a semnat in clar, o conventie de „prestari servicii“ – sa colaboreze cu „organelle“.

Sigur, un moment cumplit, cu procese de constiinta, daca le-o fi avut. Atunci. De inteles sI, eventual, de iertat. Ce ramine de NEiertat este atitudinea de azi, cind, in loc sa-si asume eroarea, greseala, pacatul sau cum vrem sa-i spunem, dna Mona Musca o tot intoarce ca la Ploiesti si incearca sa se explice. Eventual, disculpe. Ca nu a facut nimic rau, ca a fost un gest patriotic – saracele Ecaterina Teodoroiu si Donca Simo – ba si mai si, a vrut sa-i protejeze pe sarmanii studenti straini pe care-i turna la „servicii“. Tot atit de patriotice, care urmau sa-i maltrateze pe demonstrantii de la Brasov si pe cei din decembrie ‘89. Doamna Mona Musca ar fi putut, in ceasul al doisprezecelea, sa-si puna cenusa in cap si sa-si recunoasca... gainaria. Scuzati lipsa unui termen mai adecvat: nici macar nu a reusit un rau mai mare, ceva spectaculos. Precum acel Bellu Silber, care a reusit, e drept sub tortura – si aici am putea fi mult mai circumspecti in a aduce acuze, cine nu a trecut prin sistemul concentrationar nu are dreptul sa judece si ss acuze – sa-si bage in puscarie si sa-si trimita la moarte prietenii.

Dna Musca, dupa ce ani in sir ne-a tinut lectii de etica si echitate capitalista in calitate de conita liberala si ministreasa guvernamentala a culturii – ar fi de reluat secventa demisiei si trecerea ei la Bruxelles, dupa ce a dat-o afara din casa presupusa si incriminata lipsa de etica a premierului Tariceanu – dupa ce ani in sir ne-a sastisit cu aerele ei de mare madama a adevarului si frumusetii valorilor etice, in numele careia si-a expus si picioarele si parti mai intime prin Plai cu boi. Ar merita reluat pictorialul, jenant pina la indecent, altminteri. Acum vine iar, tot dumneaei, sa se plinga de lipsa de intelegere a CNSAS-ului si malversatiunile la care este supusa. Telenovela de cartier, o tara intreaga se emotiona la emotia Monei Musca, careia ii curgea rimelul pe fata si sudoarea pe frunte. Trist spectacol, jenante momente: pur si simplu doamna Musca a trait degeaba, daca nu a inteles natura criminala a regimului comunist. Cum a pervertit suflete si minti, cum a facut din oameni niste marionete, distrugind ce este mai profund si mai valoros in adincurile sufletelor noastre. Dovada ca nici azi si acum nu vrem sa admitem ca am trait urit si i-am uritit si pe altii. Nu am apucat sa scriu citeva rinduri la moatea, discreta, a Zoei Dumitrescu Busulenga.

O distinsa profesoara si carturareasa de mare clasa, care, din pacate, a platit un pret mare pentru a face si cariera sociala. A ajuns directoare de institut, sefa de catedra, academiciana lasindu-se pe fumegosul drum al acceptarii si minciunii. Dar a avut decenta ca, dupa ‘89, sa nu iasa in fata si sa devina o campioana a moralitatii, a vut decenta sa-si regaseasca echilibrul launtric prin resuscitarea valorilor ortodoxiei, a avut curajul si forta sa se retraga din lume, optind pentru monahism. Ar fi de meditat si asupra acestui destin incheiat sub semnul seninatatii si iubirii de Dumnezeu. Ce face doamna Musca, incrincenindu-se sa ne convinga ca n-a facut mare rau, ba din contra? Ne da un rau exemplu, ne invata sa acceptam in continuare minciuna si compromisurile, ne indeamna sa ne pervertim sufletele in continuare. Mi-e mila de dna Mona Musca, oricite telefoane de incurajare si compatimire ar primi. Cineva ar trebui s-o convinga sa se retraga, daca nu la minastire, macar din Parlamentul de la Bruxelles. Unde reprezinta Romania. Ar putea, avind o situatie materiala buna, sa se retraga din viata publica si sa citeasca, sa faca traduceri sau sa asculte muzica. Doamne, ce ne-am dori si noi o astfel de viata, macar un an, doi!

Cazul doamnei Mona Musca ne arata unde ne gasim. De aici provine si una dintre mizeriile lumii romanesti: ca totul se poate aranja pina la urma. Nimic nu este definitiv, nici raul si nici binele asumate pina la capat. „Sa traim bine“ nu este intotdeauna si suficient, daca pretul este uritenia. Nu despre bani sau valori materiale este vorba. Ce se intimpla azi ar fi trebuit sa aiba loc in anii ‘90-’91: o revolutie morala a intregii societati. Dar cei care au indraznit sa-si asume erorile trecutului, precum regretatul Alexandru Paleologu sau Inalt Prea Sfintitul Nicolae Corneanu al Banatului – o intrevedere si o marturisire a Monei Musca la Timisoara, in catedrala in fata careia au murit oameni pentru ca noi sa traim altfel, ar fi poate utila – nu au fost apreciati pentru onestitatea lor. Dar ei au reusit sa-si salveze sufletele. Asta nu pricepe dna Musca: ar trebui sa se roage intr-o biserica si nu sa se lamenteze, penibil, in fata camerelor de luat vederi. Dar daca Biserica si altarul Monei Musca sint platourile televiziunilor?

In fine, regretam ca am abordat aceste subiect trist si amar. In acelasi timp, am avut un contraexemplu de oferta existentiala prin viata lui Dalai Lama, marele conducator spiritual tibetan. TVR 1 a reusit un adevarat tur de forta prezentindu-ne un documentar realmente exceptional, realizat de o traducatoare (daca nu ne inselam) si jurnalista care se numeste Irina Szasz. Ea a ajuns in India, la granita cu Tibetul, unde este refugiat de decenii Dalai Lama, dupa ocuparea Tibetului de trupele regimului comunist chinez. A reusit sa obtina o intrevedere cu liderul religios tibetan. A filmat locuri si oameni, intr-o lume in care spiritul este mai puternic decit materia. Printre calugari si simpli tibetani, printre peisaje mirifice si oameni modesti, in palatul regal din Dharmasala, unde a fost primita si a filmat cadre unice. Am avut posibilitatea sa ajungem si sa patrundem unde nu vom ajunge niciodata. Decit cu gindul, visul, speranta sau credinta. Lectia tibetanilor si a lui Dalai Lama al lor ar putea fi perceputa si de noi. Cu toate sensurile induse de formidabilele imagini. Interviul Mihaelei Craciun luat tinerei reporterite ne-a facut mare placere. O seara de basm printre zile pline de basmele Monei Musca. De meditat, cu si fara televizor.