OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am avut iar pe micile ecrane o telenovela cu seful statului roman in primul plan. Anuntarea intempestiva si punerea in scena cu mare rapiditate a unei interventii chirurgicale l-au apropiat iar pe fostul marinar de inimile oamenilor din popor. Gazetarii s-au repezit sa faca iarasi fel de fel de scenarii, care mai de care mai fistichii, precum erau bancurile cu un anume post de radio cu ani in urma. Cica un radioascultator intreaba: „Cancerul la esofag este mortal ?“, „Da, raspunde crainicul faimosului post de radio, dar n-are !“.

Cum o simpla si banala interventie chirurgicala genereaza multiple puneri in scena, nici operatia intreprinsa de medicii romani, in regim sever de paza si asistenta militara, nu a trecut neobservata pe micile ecrane. Doi dintre guresii medici din echipa de interventie au folosit mai mult termenul de „misiune“ decit cel de interventie chirurgicala sau operatie. Nu-i vorba ca mai toate aceste cuvinte au fost supraintesate de intelesuri operativ-strategico-militare, incit este practic imposibil sa mai utilizam terminologie civila. La urma urmei, totul este bine cind se termina cu bine si toata lumea este multumita. Dupa nici 24 de ore, in sistem de one-day surgery, pacientul a fost returnat vietii cotidiene si SPP-ului, care-i gestioneaza nu doar boala, dar si sanatatea.

Asa am aflat de existenta unei decizii a CSAT – adica pe romaneste, Consiliul Superior de Aparare al Tarii –, care ar fi decis printr-un act normativ ca de sanatatea presedintelui, primului ministru si a presedintelui Senatului sa se ocupe Serviciul de Paza si Protocol. Nu vrem sa intram intr-o zona obscura, unde nu avem nici informatii si nici competente sa judecam daca asa este bine sau rau, avansam doar ideea ca ceva scirtiie in acest paienjenis de atributii si competente. Dar sa lasam Cezarului ce-i al Cezarului si sa consemnam marea bucurie a romanilor ca Mutu si ai lui coechipieri au invins echipa statului Belarus. Si nu oricum, ci printr-un gol decisiv inscris de vedeta Romaniei din Italia, care ar fi facut o „scarita“. Cum expresia am auzit-o in timp ce eram la bucatarie, sa gatesc pentru suporterii microbisti din sufragerie, am fost nevoita sa solicit si sa obtin explicatii suplimentare. Mi s-au dat detaliile de rigoare, cu traiectoria savanta a mingii, ba chiar la o reluare am fost strigata: „Vino, repede sa vezi «scarita»!“.

Asa am mai invatat ceva din lumea de astazi, cind ne place foarte tare sa inventam fel de fel de „scarite“ de amorul artei. Departe de a mai fi o arta, fotbalul sau sportul in general a devenit si el o industrie si, ca orice industrie, trebuie sa produca si sa vinda. Ce anume? Spectacol, care spectacol produce audienta, care audienta aduce publicitate, care publicitate aduce bani. Si? Si banii aduc alti bani, si daca sint multi bani nu te mai intereseaza sportul, esti atent la jocurile bursei, la piata de capital, la fluctuatiile dolarului in raport cu leul si francul elvetian – nu stiati?, este un nou si bun plasament! – si cine vine la putere in Emiratele din Golful Persic sau ce miscari mai face Chavez, presedintele Venezuelei, un fel de vedeta a antiamericanismului de ultima generatie. Avind bani multi, treci dintr-o faza de om obisnuit intr-o faza de om superbogat, unde tu devii propria ta televiziune. De aici poate si interesul si succesul de public al emisiunilor, care au ca protagonisti exemplare de-o perfecta mediocritate, dar care isi permit sa faca shopping la Burberry’s la Londra sau sa joace sume incredibile pentru cetateanul mioritic la Monte Carlo.

Cum a facut superstarul hipermediatizat George Becali, numit si tandru-duios Gigi de crestinii care-l insotesc pas cu pas, cind s-a lansat in joc la cazinoul monegasc cu frenezia lui Feodor Mihailovici la Baden Baden si Wiesbaden. Despre Dostoievski si jucatori ar fi vorba, si patima jocului de noroc. Noroc ca seful Partidului Noua Generatie are si bani suficienti ca sa piarda si suficient noroc ca sa cistige un milion de euro, dupa cum anuntau agentiile de presa. Asta nu l-a impiedicat sa ofere cite 500 de euro tuturor angajatilor restaurantului cazinoului unde a cinat si a fost gazduit cu aerul de mostenitor al tronului in vreo republica central-asiatica. Gesturile „rusesti“, cu aruncatul banilor in stinga si dreapta, nu displac unui anume public de oriunde, chiar daca smerenia si modestia sint propovaduite cu aceeasi evlavie pravoslavnica. Dupa operatia lui Traian Basescu si golul artist al lui Mutu ne asteapta un alt moment important al vietii romanesti: alegerea noului patriarh. Tanase si Dinescu tot incercau sa puncteze importanta deciziilor CNSAS-ului, care nu a reusit sa limpezeasca, sub aspect dosarial, sa spunem asa, situatia unor inalte fete bisericesti.

Stare de confuzie la ce se vede, poate prin culisele lumii ecleziastice lucrurile sint mai limpezi si alegerile patriarhale, cu voia bunului Dumnezeu, sa se faca astfel incit sa alegem exact personalitatea de care au nevoie romanii si Romania in viitorul imediat. Autocefala de mai bine de o suta de ani, BOR a stat mereu in mijlocul evenimentelor. Iar inaltii ei ierarhi au fost, vrind-nevrind, obligati sa se plieze intr-o directie sau alta, nu totdeauna conforma cu destinul ei. Dar institutia in sine a Bisericii Ortodoxe Romane s-a dovedit mereu mai tare decit slujitorii ei. Care au mai fost supusi si greselilor sau au acceptat compromisuri greu de acceptat. Asa ca este dificil si riscant sa judecam noi pe inaltii ierarhi, dincolo de documente si dincoace de slabiciunile oamenilor. Vom vedea cum vor decurge lucrurile, dar am vrea sa fim scutiti de spectacole penibile de care nu am dus lipsa in anii din urma. Candidatura de ultima ora a IPS Bartolomeu Anania echilibreaza oarecum lucrurile si vom vedea cine va avea cistig de cauza, pina la urma.

Cu titlu cu totul si cu totul privat, am vrea sa credem ca ortodoxia romaneasca, alaturi de cea bulgara si cea din Grecia, poate aduce un suflu nou in spiritul crestinatatii europene. In viitoarea Europa unita, pentru care tot militam si ne dusmanim deopotriva. Cu toata indaratnicia in a pastra traditia vechilor biserici ale Rasaritului, cind Europa nu era sfisiata de schisme si teribile lupte interne, biserica era una si crezul nu era ulcerat de multiple antagonisme. Ortodoxia are mai multa forta decit pare la prima vedere. Poate ca intilnirea ecumenica de la Sibiu va reinnoda dialogul interconfesional si va gasi solutii chiar si acolo unde aparent nu se pot gasi. De aceea, pentru viitorul imediat, dar si pe termen mediu si lung, nu ar trebui sa ne fie indiferent cine va fi urmatorul patriarh. Vom urmari la televizor si vom afla la momentul potrivit. Despre Festivalul Enescu nu am apucat sa spunem nimic.