Autor: 
Categoria: 
Chiar atît de greu ar fi
să nu ne mai duşmănim unii cu alţii? Să punem deoparte dreptatea fiecăruia şi
să ignorăm „lupta de clasă“, umorile, idiosincraziile, egoismele şi egolatriile
de tot felul? Mircea Geoană să nu mai fie considerat doar un simplu prostănac
printre atîţia deştepţi cîţi are România, iar Traian Băsescu să nu mai fie doar
un impostor ce face pe anticomunistul! Pare simplu, dar nu e. Nimic nu e simplu
din ce pare simplu. Generoasă pe o vreme extrem de geroasă şi iniţiativa
postului Realitatea TV de a colecta fonduri, pentru a fi trimise
supravieţuitorilor unei catastrofe naturale care se poate transforma într-o
teribilă catastrofă umanitară. Sute de mii de copii orfani şi cîteva milioane
de oameni rămaşi fără locuinţe, hrană şi, mai ales, apă constituie deja o
problemă internaţională şi nu priveşte doar autorităţile din Haiti. Păcat că
doar în astfel de momente grave devenim mai buni şi mai generoşi, păcat că doar
în astfel de momente devenim solidari cu toată lumea. Ieşind din cercul nostru
strîmt de egolatrii şi gîlcevi, deseori mărunte şi meschine, care, departe de a
face lumea mai bună şi mai frumoasă, ne urîţesc. Salvarea unui tînăr haitian,
după unsprezece zile de stat sub dărîmături, de către o echipă de experţi greci
şi francezi pare o filă de tragedie antică. O tragedie greacă antică, în care
Thanatos era acceptat fără bombăneli, într-o ţară ca Haiti, în care moartea nu
este acceptată deloc. Ca şi cum nu ar exista. Nu e momentul acum pentru
„deşteptăciuni“ şi glose savante. Se luptă pentru viaţă, şi asta pare minunat.
Este mesajul plin de speranţă al televiziunilor din întreaga lume.
Imagini, comentarii, sunete.
Televiziunea este la datorie. Iată şi partea ei frumoasă, nobilă: apelul la generozitate, Nu are cum să nu impresioneze.
Altminteri, filme multe şi frumoase pe toate canalele. Mai
vechi, mai noi, multe pelicule emoţionante, documentare sau artistice. Dacă
ne-am emoţionat săptămîna trecută dinaintea Doamnei cu căţelul, de această dată
am vrea să glosăm pe marginea filmului The Caine Mutiny (Revolta de pe Caine),
o producţie a studioului Columbia Pictures, din 1954, în regia lui Edward
Dmytryk. Dacă numele regizorului este cumva uitat – şi, evident, cu totul
ignorat de noile generaţii de cinefili, care au alte liste de filme admirate şi
alte preferinţe în rîndul regizorilor şi al actorilor –, numele lui Humphrey Bogart
rămîne în atenţia tuturor. Dacă un film precum Casablanca apare pe primul loc
printre preferinţele cinefililor, dintre toate filmele produse în istoria
cinematografului, o peliculă precum Revolta de pe Caine ar putea trece
neobservată. Şi, totuşi, de ce ne reţine atenţia? Fără să fie o capodoperă –
nici Casablanca nu este considerată o mare realizare artistică de către
exegeţii domeniului –, Revolta de pe Caine ne reţine în continuare atenţia.
Chiar dacă au trecut atîtea decenii de cînd a apărut, chiar dacă tema pare uşor
depăşită, chiar dacă pelicula pare uşor datată. Orice film în care apare
Humphrey Bogart devine interesant pentru cinefili. Dar şi pentru spectatorii
care-l văd prima dată. De ce oare? Ştim
şi nu ştim. Putem găsi explicaţii savante, putem aduce argumente logice şi
erudite. Sau putem să dăm uşor din cap şi să ridicăm discret din umeri. Nu
ştim, ne place de Humphrey Bogart, ne impresionează forţa lui de expresie,
jocul nuanţat, o anume vitalitate ce-o emană figura lui – altfel, destul de
obişnuită. Humphrey Bogart face parte, credem noi, şi o spunem cu voce scăzută,
doar ca pe o simplă opinie personală de cinefil cu stagii vechi, din categoria
antivedetelor. Dintre actorii – de ce nu şi oamenii? – care se impun celor din
jur, fără să-şi dorească aşa ceva. Au şi farmec, şi naturaleţe, şi
autenticitate, şi firesc. Asta se simte şi în jocul unui actor de teatru, şi în
jocul unei actriţe de cinema, şi în interpretarea unui muzician, şi în prezenţa
charismatică a unui politician. David Oistrah, marele violonist din deceniile
trecute ale veacului trecut, avea o figură – să nu spunem „mutră“ – destul de
antipatică. Puteai spune despre el că poate fi orice, dar nu muzician. Dar cînd
punea mîna pe arcuş şi începea să cînte, sunetele viorii îl transfigurau.
Devenea cu totul altcineva, o altă fiinţă. Muzica transfigurează. E adevărat?
În mod cert. Totul părea în jurul lui mai altfel cînd începea să cînte. Despre
asta ar fi vorba şi cînd încercăm să amintim despre jocul lui Humphrey Bogart.
Fie că este în rolul lui Rick Blaine din Casablanca, fie că
joacă rolul unui ofiţer de marină (Philip Francis Queeg) cu o personalitate
accentuată, să nu spunem altfel, în Revolta de pe Caine. Un film psihologic, pe
fundalul războiului din Pacific dintre americani şi japonezi, un film despre
responsabilitate şi putere. Pînă unde merge respectarea legilor, a disciplinei
şi a ordinii (nu numai militare) şi unde începe „răzvrătirea“, nerespectarea
unei ordini prestabilite. E bine să te împotriveşti puterii, oricare ar fi ea
şi oricîte greşeli/prostii/ticăloşii ar face? E mai bine să acţionezi conform
conştiinţei tale sau e mai chibzuit şi sănătos să nu te implici în nici un fel
şi să nu ieşi din norma curentă a executării ordinelor. Procesul lui Eichmann
de la Ierusalim a dat deja răspunsul. (Pe la noi, teribila carte a Hannei
Arendt nu a făcut valuri, între noi fie vorba. Păcat!) Cel din filmul lui
Dmytryk este unul ambiguu. Orice ai face, tot prost iese. Morala: ideal ar fi
să nu te bagi. Unii reuşesc să se strecoare prin viaţă alături de lege şi de
cei puternici, alţii o iau pe coajă, indiferent de dreptatea, binele şi
adevărul pe care-l servesc cu obstinaţie şi devotament. As times goes by,
melodia pe care o tot interpretează la pian Sam în Casablanca, rămîne ca un memento
mori şi după ce Humphrey Bogart ne-a părăsit. Şi au rămas doar memoria
peliculei şi emisiunile de cinema pe care le tot urmărim. Că e vară, că e
iarnă, că avem inima plină sau sufletul gol.
Televizorul merge, oricum, zi şi noapte.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters