OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Incheierea stagiunii de concedii, care la o adica nu se incheie niciodata la harnicul nostru popor, se conjuga la inceputul toamnei cu deschiderea anului scolar. Prilej de bucurie pentru cadrele didactice. Ramase fara obiectul muncii in binevenitele si prelungitele vacante scolare, mai mult sau mai putin agricole, si aflate cumva in dificultate raportat la mijloacele de productie care nu sint intotdeauna in masura sa duca la crearea acelei plus-valori a cunoasterii.

Sa nu complicam lucrurile cu elemente de economie politica de sorginte marxista, intr-o lume devenita teribil de anticomunista. Am si eu o verisoara, de fel de prin Muscel, unde era cindva vatra de anticomunisti, dar care face alergie la comunisti doar din cauza unui fost sot, cam betiv, lenes si curvar, nu pentru ca ar avea alte obiectii de natura ideologica. Cum am tot vazut si pe micul ecran, o gramada de bani acordati reparatiilor scolilor romanesti nu au fost cheltuiti, iar alte stive de lucrari incepute sint departe de a fi incheiate pentru a incepe anul scolar in bune conditiuni. Ceea ce nu pricep si nu pricepem poate chiar mai multi dintre telespectatori este frecventa repetitiva a acestui fenomen, intrat intr-o logica a arbitrariului la care ne-am adaptat cu totii. Reparatiile la scoli si neterminarea lucrarilor pina pe 15 septembrie au devenit un fenomen natural precum vine si pleaca musonul in anumite tari. Mai nou, alt fenomen straniu pare sa se incetateneasca: lipsa de locuri in crese si gradinite. Nu inteleg cum tot scazind rata natalitatii creste nevoia de noi crese si gradinite. Sa fie un semn al ridicarii nivelului de trai, cind toata lumea este ocupata in sectorul productiv, si de copii si batrini nu mai are cine sa se ocupe, numarul celor implicati in „servicii“ fiind insuficient? Sau este nevoie de personal specializat, care sa ingrijeasca persoanele cu handicap si de virsta intii si a treia, aflate la nevoi strict imediate?

Ceva e tulbure. Seful executivului face vizite de lucru abia acum, ca sa constate ca treburile nu sint in ordine. Seful statului, aflat si el in plin delir de organizare a educatiei, invatamintului si cercetarii, se da si el de ceasul mortii ca sa ne indrume pasii in viitoarele decenii. Grupul de lideri ai principalului partid de opozitie sint si ei, care mai de care, preocupati de soarta invatamintului si propun un pact de stabilitate si cooperare interpartinica pentru coagularea unei strategii unice. Sintem uluite, ca mame si sotii, pe cont propriu si in grup, de atita neliniste creatoare si responsabila pentru viitorul educational al propriilor noastre progenituri. Sigur ca atunci cind vedem pereti coscoviti de igrasie si acoperisuri sparte, instalatii sanitare debransate si mijloace de incalzire aflate in faza de nu se stie ce, comentariile devin inutile.

Degeaba se ratoieste ministrul Invatamintului la presedinte si-l ia la refec seful Statului Roman pe junele inginer constructor ajuns mai marele invatamintului, doar cu ciorovaiala si ciondaneli nu vom ajunge departe. Nu au fost incepute lucrari la timpul potrivit, nu s-a muncit cum se cuvine la obiectivele scolare si situatia este cea care se vede si la televizor. De ce? Simplu, pe santierele scolare ciubucul este mic si mica ciupeala devine ineficienta. Insuficienta. Se mai poate ciordi un sac, doi de ciment sau 50 de metri de cablu si cinci robinete, dar asta e nimica toata la tot ce se construieste prin toata tara. Cine si care firma are interes sa-si piarda timpul cu lucrari de trei lulele, cind mina de lucru calificata este prin Spania si Italia, administratia locala e ocupata cu inundatii sau culesul recoltei, iar de scoala ne aducem aminte cind vine depesa de la centru ca trebuie sa se deschida sau vine Mioara Mantale in inspectie. Vorba vine, sarmana femeie a fost suprimata de la post, pe buna sau rea dreptate, la noi nimeni nu-ti da explicatii daca esti mazilit. Ce vrem sa aratam? Ca mai ales in mediul satesc, situatia este grava, la limita iresponsabilitatii. Dar ne mai impresioneaza necazurile altora sau ale comunitatii din care facem parte, daca procesul de inraire si insingurare capata proportii nebanuite? Este un fapt pozitiv, demn de semnalat si apreciat ca, pe linga eforturile comunitatilor locale, intervine si Biserica. Rolul social al Bisericii Ortodoxe Romane – si nu numai – ar trebui sa creasca, iar rezultatele vor veni, chiar daca implicarea imediata este doar putin vizibila.

Sint bune semnale de cooperare eficienta, nu doar pentru construirea de lacasuri de cult sau repararea unor monumente istorice, ci si pentru sprijinirea programelor educationale si de asistenta sociala din partea Bisericii. Alegerea noului patriarh, PF Daniel, om inca tinar si cu bune insusiri, nu doar dogmatice, ci si manageriale, ar putea sa aduca un suflu suplimentar de rinduiala si harnicie in sinul comunitatilor locale. Astfel ca fiece sat sau comuna sa fie capabil(a) sa se organizeze si fara sarcinile trasate de la centru. De multe ori, nu este doar vorba de bani, ci de o proasta gestionare a resurselor. Am prelungit aceste note pentru ca, dupa zilele intens mediatizate legate de alegerea patriarhului, situatia scolilor si scolarilor romani a devenit prioritara. Mai conteaza acum ca dl Vosganian e competent sau nu, sau daca dl Adomnitei are sau nu habar de metodica predarii limbii romane, important e sa se mobilizeze si guvernul si opinia publica astfel ca odraslele noastre sa nu se faca de rusine in viitorul imediat. Nu avem de ce sa creem suburbii pline de someri si oameni fara capatii, daca familia si comunitatile locale isi vor face exemplar datoria. Scurt si gata.

Ne-au amuzat, ca sa ne si amuzam putin, noile intentii ale Consiliului Britanic al Modei, care va interzice folosirea tinerelor sub 16 ani si sub un anume numar de kilograme sa se dea in stamba la prezentarile de moda. Slabanogirea manechinelor, in ultimii ani, ca si multele decese in rindul tinerelor ajunse doar oase si piele din ambitii profesionale au pus pe jar autoritatile britanice. Noroc ca la noi se poarta fetele mai durdulii si doar cele plinute au trecere in ochii admiratorilor de „stil“, asa ca pericolul mortii din cauza anorexiilor este extrem de redus. Iar bocetul de jale de tipul „Moare lumea de foame“ suna la noi ca o invitatie la masa. Nu ar fi singurul lucru pe dos.