OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 2007, abia in 2007, dupa decenii de cariera cinematografica si 5-6-7 nominalizari – dar parca mai conteaza cifrele exacte, cind este vorba de ceva mult peste simpla statistica? – pentru un Oscar, Martin Scorsese se vede invitat pe podiumul invingatorilor. Nu ca ar fi fost un loser, un perdant, o viata intreaga, dar s-a dovedit, de-a lungul si de-a latul unei intregi existente, un fel de „refuznik“.
Ceea ce credeam noi ca ar insemna sa refuzi locurile comune si mediocritatea mic-burgheza a vietii, cu toate micile – multiplele – ei satisfactii, se dovedeste, pe de alta parte, o alta forma a succesului.

Succesul si gloria de astazi a lui Scorsese, oficializata de un Oscar, si aplauzele unui intreg, chiar si ipocrit, Hollywood sint presarate de drumul lung parcurs de un newyorkez pentru a intelege cine este si ce vrea sa faca cu viata lui. Nascut si crescut in plin Manhattan, in Little Italy, Scorsese se lasa atras si fascinat de aceasta lume pe care o cunoaste bine din copilarie si adolescenta. Daca in Mean streets (din 1973), cu Robert de Niro si Harvey Keitel, patru tineri din Little Italy duc o viata la limita legii si la marginea societatii, fara sa stie bine ce vor, dar stiu, in schimb, mult mai bine ce refuza, Taxi Driver, din 1976, este reluat la ProCinema, intr-un ciclu CineTePrinde, avindu-l ca prezentator pe ziaristul de succes, devenit un plictisitor comentator, Cristian Tudor Popescu. Macar Suchianu avea haz, iar Ecaterina Oproiu farmec. in fine, la noi toate ajung pe dos. in Taxi Driver Martin Scorsese se concentreaza asupra unui singur personaj, un neadaptat, care, fata de tinerii furiosi britanici ai deceniului anterior, dar si fata de revolta fara destin a lui James Dean, vrea sa se adapteze. Sa fie precum ceilalti, vrea sa se integreze intr-o societate care il tot refuza. Si nu va iesi nimic, toate se intorc acolo de unde se pleaca.

Cine e de vina cind nu este de vina nimeni? Cu un dram de luciditate si sensibilitate in plus, ai nefericirea la indemina oricind, nu-ti iese nimic, de oricita bunavointa ai da dovada. Travis Bickle este sofer de taxi intr-un mare oras american. New York. New York-ul nu este America, este altceva decit America. il va obseda pe Scorsese si-i va marca nu doar viata, dar si cariera cinematografica. Sintem in acel New York din anii ’60-’70, cind miscarea hippy se intretese cu miscarile impotriva discriminarilor rasiale, o America plina de violenta, cu asasinarea lui JFK si Martin Luther King, cu droguri si Vietnam si Black Power, si cu un NYC cu tot ce are el mai urit, murdar si violent, mai ales in acei ani. Cind inca functioneaza diferentele sociale si rasiale, cind lumea era alta decit cea de azi. Cu greu ar fi de acceptat astazi un cuvint precum „negro“, echivalentul „cioroilor“ autohtoni, dupa decenii de corectitudine politica americana, oricit s-ar glumi pe seama ei in Europa sau la Bucuresti. Acel New York plin de iluzii si sperante, unde se fac bani si cariere, dar si disperarile capata accente tragice.

Travis vrea sa lucreze de noapte, pentru ca are insomnii si nu prea are prieteni, ia doctorii, bea cu masura, familia e undeva departe, se duce sa vada filme porno ca sa treaca timpul, dar nici astea nu-l satisfac. Ce poate sa faca un lasat la vatra fara planuri de viitor? „Ar fi bine sa fim cu totii la fel...“, tinjeste el dupa un dram de normalitate si firesc. ii place de o tinara functionara, tinara si cam naivuta in felul ei, dar poate tocmai aceasta spontaneitate si firescul ei il atrag pe fostul combatant din Vietnam. Juna face parte din staff-ul de campanie prezidentiala a unui senator, cu o existenta vizibil mediocra. Travis incearca sa se apropie de ea. Acele inefabile clipe cind vrei sa spui si sa exprimi ce ai pe suflet si ai un nod in git, si, si… nimic. Sint scene pline de delicatete, cu un Robert De Niro tinar si plin de farmec si Judie Foster, o actrita blonda care va face cariera dupa Marylin Monroe si inainte de Elena Udrea si Raluca Turcan – cu care ne tot omoara posturile noastre de televiziune. Mica idila, o cafea si o prajitura, fragmente de conversatie, confesiuni reciproce si un dram de comunicare spontana infiripa rapid ceea ce numim uneori ceva ce nu are forma, contur, consistenta materiala si cu greu se poate numi dragoste. Sau nu se poate numi in nici un fel, se poate trai individual si pe cont propriu? Sau cum? O nefericita idee de a intra la un film pornografic, cumva o banala obisnuinta a fostului soldat, produce ruptura. Dupa ce deja se consumase alt gest de tandrete.

Taximetristul indragostit Travis cumparase un disc – mai stim oare ce este un LP? – cu melodiile lui Kris Kristofferson, o vedeta a muzicii pop din acei ani, dar care chiar jucase in filmul lui Scorsese Alice Doesn’t Live Here Anymore – a rulat si la noi sub titlul Alice nu mai locuieste aici –, ca sa-i faca placere iubitei. „Poate o sa-l ascultam la tine acasa... Pick-up-ul meu este stricat...“, venea ca o frumoasa promisiune pentru un viitor consumat rapid. Urmeaza dezastrul: alegerea nefericita a unui film care o oripileaza pe juna cuminte si pudica prin agresivitatea scenelor erotice. Vine ruptura, explozia, ceea ce putea conduce la o frumoasa si romantioasa poveste de dragoste se transforma in violenta, crima si insingurare. Nu vrem sa povestim un film cumva tras din mantaua existentialista a „strainului“ camusian. Sint pelicule care nu se pot povesti. Ce ar ramine din Casablanca? Nu ramine mai nimic. Chiar si reprogramata si repovestita – a rulat si ea in aceste zile (ProTV). Cind la Bucuresti lumea era interesata mai mult de ce va face Adriana Saftoiu, dupa demisia ei intempestiva, si ce nume va cuprinde noul cabinet restructurat al Premierului Tariceanu, aflat la cutite cu Traian Basescu.

De parca ar juca amindoi intr-un dramatic film despre putere in... Little Romania, la NYC, pe un scenariu al lui Scorsese si cu Humphrey Bogart si De Niro in rolurile lui Tariceanu si Basescu... Chiar asa, ce film american ar iesi din mizeriile noastre romanesti. Bref, cine nu stie filmul poate intelege mai putin divagatiile noastre. Ce vrem sa insinuam? Ca marii artisti, ca ar fi ei cineasti sau simpli scriitori, plasticieni sau muzicieni de geniu, stiu sa extraga din evenimential esentialul. Ceea ce merita sa devina arta adevarata. Si doar asta ramine cu adevarat, asa cum reuseste Martin Scorsese in Taxi Driver, asa cum nu reusesc protagonistii scenei noastre politice sa ne retina atentia si interesul decit pe moment si inconsistent. Miine? Miine nu exista, totul trebuie consumat acum, repede, intens, fara prea multe interogatii. Este tocmai lupta lui Martin Scorsese cu el insusi. inainte si dupa Taxi Driver.