OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un formidabil film documentar a fost transmis saptamina trecuta pe canalul de televiziune Animal Planet. Cu extraordinare imagini filmate in fabuloase peisaje alpine, cu ape tumultuoase de munte, stinci, paduri incinse de toamna si albul incredibil al zapezilor de mare altitudine, film de mare finete artistica, cu toate ca se voia un simplu – cit de simplu? – documentar, un film despre viata ursilor bruni si grizzly si moartea somonilor, care mor imediat dupa ce-si depun icrele, incredibil, la sute de kilometri distanta de marea cu apa sarata unde au trait pret de patru ani.

Acest du-te-vino al somonilor pentru a perpetua specia se conjuga inimaginabil cu efortul ursilor de a supravietui intr-un climat ostil si a petrece sase luni pe an in hibernare, pentru a relua viata de la capat. Cine-si poate inchipui, intr-un tinut unde traim, totusi, la limita suportabilului, dincolo de vaicareala devenita sport national, si unde multe bunatati ne vin de-a gata – de aici si expresia „pica para malaiata in gura lui Natafleata“ –, ca ursii canadieni se hranesc din plin cu atit de pretuitul astazi somon de pe mesele ciocoimii romane. Faimosul somon fumé sau tartinele cu icre de somon, ce devin indispensabile la festinul burtaverzimii autohtone, care nu mai vibreaza la caltabosi, sarmale si tuica de Turt, ci vrea „Chivas Regal 12 Years Old“ ca aperitiv, eventual la o maslina si fasole batuta, ca „tot ce am mincat la mama acasa e mai bun“, sint derivatele unui peste ce traieste la mii de kilometri de Romania si hraneste, incredibil, niste ursi cam ca ai nostri.

Acesti ursi canadieni se hranesc cu somoni, pe care-i vineaza fara nici un fel de unelte. Doar cu dintii lor puternici de pradatori, stind ore si zile in sir ca sa apara somonii. Si nu este chiar simplu, somonii sint extrem de agili, fac un efort urias ca sa inoate impotriva curentului pentru a ajunge la locul de destinatie: undeva sus, in munti, unde apa este mica, ei se imperecheaza, femelele depun icrele si apoi mor. Asta e tot. Pare simplu, dar nu este. Asa cum grasimea acumulata de somoni ii ajuta sa inoate si sa scape de multe ori de coltii ursilor, tot grasimea acumulata de ursi din digerarea somonilor ii va ajuta sa treaca peste iarna care nu ofera nici un fel de hrana. Hibernarea este un mijloc de rationalizare a energiei si rezervelor, hibernarea nu poate da roade daca nu este suficient de bine pregatita. Pescuitul – mai bine zis vinatul – somonilor devine un spectacol incredibil. Un reality show cu totul remarcabil fata de toate idioteniile surogate, servite ca realitate de nu putine posturi de televiziune. Nimic nu este intimplator in viata ursilor. Cei mai puternici isi aleg cele mai bune locuri de pescuit, apoi fiecare cum apuca. Se mai lasa si cu incaierari, caci prada poate fi furata si de un vecin mai putin agil la pescuit, dar mai abil la a fura munca altuia! Oare unde am mai vazut astfel de preocupari si obiceiuri?

Ne-au impresionat foarte tare secventele prin care o ursoaica incearca sa „pescuiasca“ si ea si in acelasi timp sa fie atenta sa nu-i dispara vreuna dintre cele trei progenituri mititele care stau pe linga ea. La un moment dat, mama fiind la vinat – si ne aducem acum aminte de La vinat balene al lui Prévert, dar ce mai conteaza acum Prévert daca-i avem la televizor pe Becali si Vadim Tudor! –, cei trei pustani, lasati fara protectie, sint luati de apa. Moment in care am aprins o tigara: daca ajung pe „labele“ vreunui confrate mai mare, care, conform comentatorului, nu s-ar jena sa-si mareasca rezerva de grasime pentru iarna si cu lipidele copiilor vecinei de pescuit… Din fericire, nu s-a filmat asa ceva – iata ca se poate si fara sa ni se serveasca imagini dure – si a fost chiar un happy-end, cel de-al treilea pui furat de ape este redat pamintului si revine linga mama lui. Care nu tipa si nu-l „pocneste cu o laba“, ci ii da sa manince din ce a apucat si ea sa prinda. Lupta pentru somoni este fara menajamente. Mai urmeaza o partida de ospat, peste citeva zile, cind apele aduc inapoi pestii fara viata, ce si-au incheiat ciclul existential. Desigur, pescuitul este mai lesnicios, chiar daca oferta este mai putin consistenta. Imaginile filmului au fost extrem de frumoase, pacat ca nu am reusit sa notam numele operatorului, si au dat o nota de dramatism suplimentar intregii aventuri a ursilor si somonilor. Nimic nu este intimplator pe aceasta lume, nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, totul se transforma.

Cam asa invatam la o scoala unde nu aveam televiziuni si nici telefoane mobile sa ne filmam profesoarele de limba romana. Ni se pare indecenta insistenta cu care se vineaza un subiect grav si dramatic, transformat in senzationalism ieftin si murdar prin accentele puse. Ceea ce face OTV-ul, un fel de latrina a audiovizualului romanesc, ni se pare inacceptabil. Chiar daca masurile administrativ-legale sint minime. Asa cum se intimpla de ani in sir cu imunda fituica Romania Mare, plina de abjectii si murdarii incredibile la adresa te miri cui. Mai mic sau mai mare, din lumea romaneasca. Sa-i multumim dlui Petre Roman, pentru ca a admis nasterea acestei foi de pripas, ca forma de lupta impotriva opozitiei de dupa 1989, pe vremea cind nu era atit de democrat si plictisit-sceptic precum astazi, ci un foarte agresiv prim-ministru iliescian. Sintem obligati sa mentionam acest detaliu din viata pradatorilor terestri, pentru ca documentul prezentat de Observator cultural, cu formulari incredibile si directe amenintari cu moartea, devine o marca a punctului unde s-a ajuns.

Nu doar in plan cultural, ci si politic. Invectivele si formularile la adresa profesorului Vladimir Tismaneanu ni se par cu totul si cu totul deplasate. Si de neacceptat. Sau cum sa numim ceea ce nu se poate admite in nici un chip? Faptul ca, dupa devoalarea documentului, Romania Mare continua sirul abjectiilor nu dovedeste decit implicarea fortelor reziduale ale Securitatii romane in atacarea intelighentiei romanesti. Autosesizarea parchetului sau a altor organe abilitate ale statului roman si declansarea unor proceduri de descoperire a autorului/autorilor ar fi un semn de normalitate. Avem insa mari rezerve in a crede ca se va afla ceva. Cine a mincat „somon“ in trecut maninca si astazi, nu poate sa treaca pe regim democratic vegetarian, cu ghinda si zmeura. Chiar si de import, din fonduri europene.
Animal Planet este planeta noastra. Sa nu ne facem iluzii ca sintem mai buni decit ursii. Macar ei nu au constiinta de sine si nu „folosesc“ vorbe mari. Cel putin asa reiese din mormaitul lor.