OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce sa comentam mai repede? Chicago (film din 2002, in regia lui Rob Marshall) de la HBO, cu Renée Zellweger, Catherine Zeta-Jones si Richard Gere (Oscar 2003), Chicago-ul lui Ricard Reguant de la Nationalul bucurestean sau „chicago“-urile europene de la Paris, care au intrecut orice masura? Pina si aici ne-o iau inainte cei din Franta, „Sarbatoarea filmului francez“ devenind un subiect grav de agenda politica, inainte de a fi una culturala. ’68-ul francez revine intr-o forma revizuita, nu mai putin dramatica, polemica Aron – Sartre dovedind ca victoriile ideologice sau militare sint fragile cind se opereaza cu „mase“. Este clar ca ce se petrece acum la Paris si in Franta intereseaza pe toata lumea. Micile-mari batai-„cafteli“ balcanice de pe stadioanele Romaniei sau benzinariile Bulgariei devenind jocuri de copii, nu mai e de joaca! Masuri dure trebuie aplicate, acolo unde se gaseste prea multa toleranta. Ecranele televizoarelor sint pline de scene mizerabile si noi menajam sensibilitatea „galeriilor“ si operam cu delicatete, acolo unde isteria face deja ravagii. Jocul cu mingea a devenit din sport o forma de refulare/defulare colectiva a vietii sociale.

Poate de aceea, si mediatizarea pina peste poate a tuturor pataniilor din fotbal. Zi de zi, sintem bombardati de stiri care nu ne intereseaza. De ce trebuie sa fim informati/ informate de toate prostiile, anuntate de tinere si frumoase femei, cum e moda mai noua? Jucatorii, antrenorii si toti cei care graviteaza in jurul acestui sport, unde se vehiculeaza multi bani si prost gust, au devenit vedete mediatice si formatori de opinie, dincolo de scrisnelile neputincioase ale „intelighentiei“ mioritice. Pusa mai mult pe capatuiala internationala, decit pe „inaltarea si propasirea neamului cel romanesc“. Cine si ce sa faca pentru a eradica violenta de pe stadioane? Care apoi se regaseste pe strada, in mijloacele de transport in comun, in presa sau Parlament chiar, in familie sau in patul conjugal, ca incununare a neputintei noastre de a mai trai frumos, daca nu putem trai bine? Irakul si Afganistanul se gasesc pretutindeni, printre noi, sub diferite forme. Ceva nu este in regula, ceva nu functioneaza bine. Ce anume? Iar subiectul inchisorilor secrete, oricit de secret ar fi, devine iar o chestiune grava, nu doar de ordin etic, moral sau juridic.

Ce sa facem cu violenta, cum s-o gestionam? Televiziunile au un rol extraordinar aici, dincolo de nebunia cu rating-ul, interesele grupurilor de influenta si banii pusi in joc, atunci cind nu circula si pe sub masa. Raspunsul va fi dat de comunitatea internationala, dar si de fiecare dintre noi. Sa revenim la lumea micului ecran.
Intr-o comisie a Parlamentului Romaniei: mese, microfoane, dosare, lume multa agitata, discutii si mai si, pe tema bugetului. Vocea sefului comisiei buget-finante, senatorul Varujan Vosganian catre deputata Mona Musca: „Nu ma puneti intr-o situatie stinjenitoare...“. Apare pe ecran ex-ministra care raspunde cu tifna : „Cultura este stinjenita!“, si ciorovaiala continua. Frumos si demn raspuns! Numai ca repede ni se precizeaza de catre vocea realizatoarei emisiunii informative de la Realitatea TV, ca „succesul“ dnei Musca de a obtine bani suplimentari pentru cultura, in dauna altor capitole din bugetul de stat al Romaniei, se dovedeste halucinant: este vorba de finantarea Teatrului National din Caracal (?!?) si repararea unor biserici.

Daca repararea unor biserici este o fapta crestineasca, cu Teatrul din Caracal ar fi o alta socoteala. Marturisim ca nu stiam de existenta sau macar intentia de a se infiinta un astfel de asezamint cultural in inima Baraganului. Daca Opera din Manaos, in mijlocul Amazonului, s-a nascut din ambitia si avutia unor repede imbogatiti, nu intelegem ratiunea de a „baga“ bani publici intr-o aventura, daca nu inconsistenta, macar ridicola. Viitorul Teatru National din Caracal ma face visatoare, nu cumva o fi mina lui Marius Tuca? Sau ce anume poate inspira o astfel de initiativa? Ambitia si orgoliul dnei M.M. de a dovedi ca este o „luptatoare“ si „sprijinitoare“ a culturii se arata rau productiva si ridica numeroase semne de intrebare asupra stilului si capacitatii de a gestiona bani publici. Spectacolul „negocierilor“ pentru suplimentarile la buget ar fi mai mult decit amuzant, daca nu ar fi trist, cind e vorba de multe aspecte tehnice si financiare. Oare de ce nu sint lasati specialistii sa se pronunte fara interventii patetico-lirice?

La acelasi post de televiziune, un antrenant dialog intre Stelian Tanase si Mircea Dinescu. Interesant cum temele propuse de realizatorul-politolog capatau consistenta si culoare prin comentariile unui poet-jurnalist, care nu si-a pierdut nici bunul simt, nici uzul ratiunii. Atacurile la adresa primului-ministru si, in general, mahalaua lansata de Doamna Udrea (comparata in emisiune ba cu Elena din Troia, ba cu Mita Baston a lui I. L. Caragiale) erau demontate cu calm si justificate cu argumente. Dincolo de ironiile si vorba pastoasa a poetului aflat in mare verva, Dinescu nu prea stie sa disimuleze, le zice cum ii vine. Chiar asa: daca „blonda“ cu pricina a avut acces la documente strict secrete, are ea voie, chiar si dupa demisie, sa vehiculeze ceea ce stia stind in preajma presedintelui? Nu cumva chiar dumneaei calca legea, mai tare decit Tariceanu, cel cu telefonul buclucas incriminat peste poate?

Vorba lui Dinescu: pe vremea guvernarii anterioare nu se dadeau telefoane: veneau gentile cu informari direct la cei interesati! Citeva „istorii“ din culisele puterii, unde a avut acces si Dinescu, au fost extrem de sugestive pentru cineva care vrea sa priceapa ce s-a intimplat si se intimpla in zonele rarefiate ale presedintiei. Suridem cind se devoaleaza astfel de patanii, mai putin atunci cind deducem risipa de energii, timp si ambitii, mai mult personale decit de interes national. Insingurarea si izolarea actualului presedinte, prins in carameaua oferita de serviciile speciale, nu poate fi de bun augur. Stim ce s-a mai intimplat prin istorie si ar fi pacat, daca nu tragic, sa se mai repete. United we stand! ar putea fi adaptat si la cernoziomul local. Prin televiziuni, evident. Chiar daca acel faimos Happy Birthday to You!, interpretat savuros de blonda Marylin Monroe la Geburstag-ul lui JFK, ar fi reformulat de Cornelia Catanga in viziune proprie. Comentariile saptaminale ale dlui Silviu Brucan, ca un fel de Lucia Sturza Bulandra a politologiei romane, ma duc cu gindul la afectiunea bunicii mele pentru Gica Petrescu!
Alte vremuri, ce oameni, pina si bunul Dumnezeu devine melancolic.