OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu că le-ar fi lipsit cuvintele, dar cînd ceva era să se întîmple aici şi acum, latinii ziceau hic et nunc: adică nu altundeva ori altcîndva, ci imediat şi evident. Aşa botează învăţaţii-n vest, de-atunci şi pînă azi, imediatul: „H&N“, magazinul cel mai vizitat din Mallul Experienţelor Umane (MEU). Un semit ar zice că şi „acum“, şi „aici“ sînt doar iluzii, la care alt semit i-ar răspunde că din ciocnirea a două iluzii poate iese de-un adevăr. Dar subtilitatea dervişului orb şi a rabinului nu sînt mai mult decît şoapte în presa şi în saloanele Vestului fără rest. Întrebat ce credea despre consecinţele Revoluţiei Franceze, Mao ar fi răspuns: „e prea devreme ca să ne putem pronunţa“. Întrebat ce credea despre civilizaţia occidentală, Gandhi ar fi răspuns: „ce frumos ar fi să existe“. Oricît de mare ar fi exteriorul Vestului, el a fost întotdeauna micşorat prin asemănarea cu dorin-ţele şi coşmarurile occidentale (care-s – vituperant, irefutabil – superioare). Gandhi, Mao, dervişul, rabinul (şi persanii lui Montesquieu, canibalii lui Montaigne, şamanii africani, înţelepţii andini şi, poate, focile antarcte) or fi ei mari, la ei, acolo, dar acel acolo e micşorat pe şi la scara condescendentă a Vestului. Acest nano-gigantism al celorlalţi e o parte a exotismului cu care Vestul ne-a alintat, turistic şi de mult, pînă n-am mai ştiut cum să trăim altfel. Critica Vestului e vesta antiglonţ pe care Occidentul o poartă, elegant, în timp de pace. À la paix comme à la guerre: aşa începe şicul vestic, care se desfoaie prin crinolinele încheiate cu medalii pe care generalii le poartă la vreme de război. Că e pace, că-i război, prin complex de superioritate şi simplex de inferioritate, restul lumii e acum globalizat de Vestul globalizant. După cum se globalizează şi culpabilitatea de serviciu a Vestului, a creştinismului scăzut al postcolonialei Eurabii, a grijii retorice faţă de minorităţi, care vor fi puse, par, în ochii lui. E Vestul de acum la est de trecutul lui? Şi cîte altele care nu mai lasă nici un loc să stea locului, pe care, isteric, îl schimbă cu alte locuri, că Jakarta, că Focşani, că Madrid.

 

O rafală de discontinuităţi contribuie la fragmentarea experienţei imediate: aşa pare-a se desfăşura, timid şi totuşi mîndru, astăzi, condiţia umană marcată de viteza cu care tehnologia trece prin noi ca trenul prin gările mici. Telecomanda a înlocuit, cu un deget bastard digital, credinţa în experienţa imediată: surfingul canalelor TV, zappingul site-urilor, salturile imortale din ecran în ecran şi din pat în pat. Timpul ne refuză continuitatea şi zapăm între orice acum şi orice alt acum ca navetiştii, ca turiştii sinelui ce sîntem. Aceste treceri iuţi de la una la alta sînt mai puţin fluxuri şi mai mult pauze: pauze ale experienţei, ale răspunderii, ale sensibilităţii; pauze mîndre, pauze deprimate, pauze de-o ţigară permisă doar în pauze. Atît i-a mai rămas fiecărui „acum“: să fie pauza faustică dintre pauze. Pauză a tuturor pauzelor – totul e o pauză!

 

Prin lumea noastră cît un şvaiţer, printre neatenţiile noastre produse de o relaxare prea legitimă pentru a fi disputabilă, insidioasa Criză a prins a se plimba. Criza nu apăruse niciodată între damele alegorice ale Antichităţii tîrzii şi ale urmărilor sale medievale – Alegoria Gramaticii, Alegoria Iubirii, Alegoria Artei de a fi... –, cortej de semimuze şi, nu?, semizeiţe. Cînd aici nu mai e aici, timpul o ia razna. Insidioasă ca o otravă strecurată pe sub uşă, Criza a intrat în vîrtej în lumea noastră mediocră prin neatenţie. O vedem: precum Verushka, e lungă, slabă şi elegantă, o modelă anorexică desculţă (http://k53.pbase.com/u46/lindarocks /upload/29504614.feetsmall.jpg), dar îmbrăcată pe ruptelea de Alexander McQueen (http://images.teamsugar.com/files/usr/0/ 3987/cu_0.jpg) şi de Yves Saint-Laurent (http://www.designerexposure.com/product/24851/). Pe unde trece, ca pulpana Morţii Roşii a lui Edgar Poe, adie un vînt de sărăcie, care din sărăcie dă în tragedie; din tragedie, în anorexie, ca Oedipus Anorex; din anorexie, în nebunie; şi din nebunie, în aporie, că-i divă majestuoasă Criza: nu poartă hejab, iţari şi tenişi de Shanghai. Ea trece prin fiecare loc, prin fiecare „aici“ lăsat de izbelişte pînă acum, ca o zeiţă şic ce este, jumătate dezbrăcată, pe sfert îmbrăcată. Nemărturisitul şic al Crizei (ne) amuţeşte, ca într-un Vest fără rest, ca într-o repetiţie fără spectacol, ca în acest „aici“ al fiecăruia dintre noi, din care nu a mai rămas decît carcasa lui de timp, acel „acum“ feroce al resentimentului şi al răzbunării, dinţii de fiară ai timpului (cum îndrăznise să o spună René Char): ochi pentru ochi, acum pentru acum.