OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toronto-ul este un mare sat, global de cît de multicultural e, şi nou ca banii care nu au apucat să îmbătrînească în rele şi în arte. Aşa că nu ar fi putut fi ocolit de-ai noştri – să fie ca la 70 de mii de emi-români în GTA, sau Greater Toronto Area, care îşi face reclama că este cel mai OK oraş din lume. Alte oraşe se cheamă cele mai frumoase, mai imperiale, mai fermecătoare, dar la Toronto e OK, după cum o confirmă un mic fragment de mică publicitate dintr-un ziar etnic local: „Varză murată la butoi. Puteţi să o cumpăraţi de la magazinul nostru, sau v-o delivrăm noi la domiciliul dvs., în GTA“. Se găsesc şi leuştean şi amandine, drob la Paşti şi curechi la Crăciun, de toate, vă rog! And that’s OK, too.

 

Pentru cei care pot pronunţa „Aristiţa Popescu“ fără accent, această casă de departe se apropie de „acasă“ prin mijlocirea alcoolului ascuns. Ascuns în ţuica strecurată peste graniţe sau în şliboviţa sîrbească cumpărate de la monopolurile de stat ţinute sub ochean şi lacăt de guvernele provinciilor acestei ţări întinse pe plaja istoriei, că p’otestanţii nu se lasă văzuţi bînd afară de casă şi de stabilemente, că’s pruzi pînă şi să bea din pungă, şi, dacă nu poţi bea afară, n-ai voie să fumezi înăuntru, aşa că stai în uşorul uşii, fumînd spre-afară şi bînd spre-năuntru, ca juma’ de iepure şchiop. Di pi-o biată intierfaţă călărind v-am dat povaţă. Cam aşa sună sfaturile bătrînului emigrant către inocentul său compatriot de-abia sosit. Toţi au nevoie de sfaturi, dar unii deloc, că vin cu costumul de interviu gata călcat în valiză: ăştia-s computeriştii, care pînă acum cîţiva ani veneau în pîlcuri. Restul vin, tatonează, se ghetoizează etnic sau nu, fac tot soiul de munci joase spunîndu-şi că nici o muncă nu e ruşinoasă – în primii ani de emigrare eşti sac de box, orişicît. Mai toţi îşi găsesc, în cele din urmă, cîte un loc de muncă, de stat şi de joacă. Cîţiva dintre ei merită prezentaţi cititorului semi-emigrat în România ori emigrat din semi-România.

 

„Why Pay?“ s-ar putea numi, într-o chineză dată cu Tarantinol, găştile de şuţi români care bat tîrgurile Canadei de cîteva decenii. Nu vorbesc de amatorii care mai ies cu cîte o planşetă nou-nouţă din magazinul şic de guaşe şi planşete, pur şi simplu o şparlesc şi ies agale. Canadienii nu sînt suspicioşi, drept pentru care amatorul român îi crede lipsiţi de imaginaţie. Nu, amintesc aici de găştile „Why Pay?“, bine organizate, care fură ce fură din magazinele mari ale Montréalului, după care se mută la Vancouver. După alte luni, pentru a nu-i da poliţiei locale ocazia de a se organiza mai bine, vin la Toronto. Aici iau la rînd buticile de pe Queen şi Bloor, mia de magazine de la Eaton Centre (odată cel mai mare mall al lumii), mă rog, ce-i mai scump şi bun şi moale. Unii se mai opresc prin Calgary ori Edmonton, la intermeţ. Ba unul chiar a stat o vreme la Winnipeg, oraş de cîmpie, mic, rece şi prea vîntos pentru a fi foarte comercial. „M-am drăgostit cu una de-acolo“, se scuză. „Asta ne mai trebuia. Aveam nevoie de tine aici, bă labă!“ i-o întoarce starostele. „Da’ era buună Lili, şefu“, a gîngurit reprimitul. De unul din aceşti profesionişti m-am izbit în prima săptamînă de viaţă toronteză. „Ce blugi ai?“ face, uitîndu-se la eticheta de pe fundul lor. „Livaişi? Tăticu, îţi fac eu rost de ceva mai special, de dizainăr, te văd băiat fin“. „N-am nevoie decît de cărţi“, bag eu scutul intelectualului chiar între noi doi. „Cărţi?“, vomită dînsul silaba. „Băăi, io-ţi iau d’ălea scumpe – blănuri, bijuterii...“. „Da’ de-un Ferrari îmi poţi face rost?“. „Se faace. Totul la juma’ de preţ“. „Chiar totul?“. „Absolut. Îmi plăteşti jumate din cît face aia nouă“. „Bine; atunci adu-mi un milion de dolari”. „Da, toţi sînteţi şmecheri. D’aia am plecat, că nu poţi face biznis cu românii“.