Autor: 
Categoria: 
Doamnele beau eggnog în living. Mireasma de cotlete face pace între îngeri şi demoni. Băieţii buni din Toronto blăblăie în rongleză despre morgagiuri şi investmenturi, despre barbechiuuri pe plajă, despre gagica cu umbreluţă roz şi gene care i se lungeau cînd se aşeza în Rolls Royce, ori despre cum şi-a mutat Mutu iapa de la Chelsky la Florenţa. Hungaropatia, sexismul rînced, rasismele neamuţite de stratificare, ca şi alte forme democratice de violenţă neserioasă arată că fiecare dintre ei e cît pe ce să aibă dreptate. Peisajul e aproape amoros.
Bujorel Bădău – Buji – era de mulţi ani bucătar la penitenciar. Sub fruntea cutată a continuă mirare ca a unui boxer de semi-muscă, gîndurile i se buluceau precis. De un paşte, preotul şi enoriaşii de bază i-au dat cîţiva miei, să-i frigă pentru agapa comunităţii. Sesizînd că mieii ieşiseră din mîna bucătarului frumos rumeniţi, dar bipezi, preotul l-a întrebat unde dispăruseră celelalte picioare, cu pulpiţe cu tot. „I-am primit cu două picioare, Sfinţia Ta“, l-a privit, temerar, în ochi pe prelat, Buji Bădău, care tocmai îşi terminase o casă ca un cavou pentru o turmă neînjumătăţită.
Flavia Cosma, care aproape douăzeci de ani s-a canonit să strîngă – de la paturi de spital şi medicamente, pînă la haine şi computere – cam de toate, să le ţină într-o hardughie de depozit (incendiat într-o noapte de o mînă geloasă, poate roşie, poate verde), şi să le expedieze în România, se ajuta cu o sumedenie de nou-veniţi la sortat-împachetat-expediat lucrurile donate de persoane şi companii locale. Dintre ei făcea parte perechea H. Sulescu-V. Pătrunjeanu. Primul era înalt şi slab ca Don Quijote; mic şi gras, fireşte, celălalt; se certau prin depozit toată ziua, ca doi soţi împachetînzi. Făceau şi treabă, dar se certau mai bine. Gicu Fîşcu a venit şi el la ajutat, trist că filipineza cu care trăise o vreme îl părăsise pentru un vibrator. Mai era şi unul cam surd, Costel something, dar a plecat repede. Din grupul de ajutători nu făcea, însă, parte Mircea Cararat, primul care a şutit din transporturilre trimise de Flavia, pe cînd încă era la România liberă, ca să-şi facă rost de bani pentru a emigra în Canada. Au izbîndit toţi.
Dintre toţi, mai tare ca fularul şi ca tipul pe care îl ilustra era Gelu Bovenţa, Ph.D. Dacă aş spune că era înalt, mama mi-ar rîde în faţă. Chel, însă, fusese, pînă cînd şi-a tras un implant de păr with slow release, pe care şi-l mîngîia cu pieptănul, plăcîndu-se: reieşise ca un ginerică de la Apateu, că şi el tot de lîngă Arad era, nu? Pînă să prăduiască micul departament pe care îl conducea la o universitate din Toronto (cu o colegă, tot româncă, au pus-o de-o ceartă dezinstituţionalizantă) şi să revină la Arad, ca rector al uneia dintre universităţile locului, de unde a fost rapid şuntat de mafia locală pe motiv că a vrut să pună mîna pe cheia haznalei, l-a angajat pe un maghrebin, mai scund şi mai urît decît el, să predea bilingv. Franceza piticului era la un pas de atroce, de unde o privea năuc engleza lui. „De ce l-ai angajat tocmai pe ăsta?“, zice Bebe. Aici Gelu a zîmbit, în carnasier enigmatic, că ştie el (l-a dat afară după un an, că ăluia îi era dor de mama, pe care o suna în Algeria zi de zi, pînă cînd doldolarii departamentului au secat). Gelu însuşi suferea de armonie: pe dinăuntru şi pe dinafară avea alură de beobist şi nu avea centură neagră la nimic. Îi lipsea candoarea de nudist. Trecuse şi el prin Maghreb, unde profesorii de liceu importaţi din România se descurcau doar cu o franceză petită, pentru că, pur şi simplu, ştiau mai bine, ca adevăraţii profesori ai căror ochii îţi clipeau prietenos a „s-aranjează“. Venise în Canada, specializat pe logici fuzzy pe care, în mod nimerit, nu le putea explica. Îşi făcuse rost de un job de profesor plin, pe baza cărţilor scrise de colegi din România, pe care îi aducea la Toronto la burse de exploatare. Acum Gelu Bovenţa răsuflă uşurat.
RSS Feed
Newsletters