Un bucluc nu vine niciodată singur.
Nici n-ar putea. Ca apa, ca laptele, ca laptele vărsat în apă,
buclucul e, cum spun grămăticii, un substantiv nenumărabil. Dacă
nu se poate număra, atunci buclucul nu e nici unul, nici mai multe.
Ca grămada, pare paradoxal, căci oricîte bucăţele ai lua
din el, tot bucluc rămîne. Vorba mai însemna şi
calabalîc, greotăţi, desăgi, poate sarsanale – mă rog, o
încărcătură ori o încurcătură fără graniţe
precise, cam ca un melc cu mai multe case. Grecii erau precişi în
miturile lor pedepsitoare: un om – un şoz. Sisif împingea un
singur bolovan; Zenon nu avea o tolbă cu săgeţi, ci doar una, şi
aia stricată; mama lui Oedip era numai una; iar Atlas ţinea
singurul nostru Pămînt pe umeri. În schimb, la gura care
zice „bucluc“ se bat turcii. Un bucluc nu vine niciodată singur;
dar vine sigur. Plecarea lui e incertă.
Ciobanul Bucur se va fi bucurat să
poposească prin mlaştinile păduroase care i-au făcut loc. Doar
trebuiau să poarte un nume, şi i l-au luat pe al lui, jumătate de
mileniu fix înainte de a mă naşte eu la maternitatea
„Steaua“, puţin înainte de a deveni dinamovist. Buclucul
cu începuturile Bucureştilor e că, deşi 1456 e dat ca an al
întemeietoarei poposiri a sus-numitului cioban, de pe la 1394
exista Biserica (Trei) Scaune, de găsit acum în spatele Colţei
şi al Pieţii Rosetti. Ştiu cîte ceva despre acest sublim
aşezămînt, pentru că acolo m-am spovedit prima dată, pe
cînd încă nu mă încercase conceptul de „Dinamo“.
Încurcătura originilor oraşului nu ar trebui să ne facă
să-i schimbăm numele ciobanului în „Buclucur“. La urma
urmelor, nici indienilor precolumbieni nu li s-a dat acest nume
european pentru că s-ar fi războit cu Precolumb. Orice origine e
obscură, dragi domni şi domnişori; a Bucureştiului e, însă,
buclucaşă. Şi, ca o adevărată, dîrză şi cam şuie
origine, ea continuă să creeze oraşul, să-i dea ghes, să-l facă,
să-l devore şi să-l refacă, să-l pună în drepturi şi să
i le ia, ameţindu-i pe locuitorii şi înlocuitorii săi.
Originea oraşului ciudat aşezat în cîmpie, deci uşor
de cucerit, pe un rîu mereu mic şi uneori curat ascuns, care
îl adapă doar pe o măsea – e buclucul. Fără bucluc,
Bucureştiul ar fi Paris, ar fi Bagdad, ar fi nimic. Aşa, nu e nimic
altceva.
Cum vii de la Izmir, Bucureştiul pare
un mic Paris; cum vii de la Paris – un mic Bagdad. Dar cum vii de
la Sofia, ţi se pare a fi o metropolă. Iar cînd te uiţi în
bagdadie sau în dosul dracului, Bucureştiul poate să-ţi pară
a fi, pe rînd şi-n gînd, aleph-ul lui Borges, uşa lui
Kafka, Izvorul Tămăduirii deschis între 9 şi 17 sau
Vavilonul spurcat al profetului Daniel. O urbe de două ori infinită:
fascinantă şi teribilă. Urbea buclucaşă a Bucureştiului
înseamnă, de fapt, şi, poate, de drept, două oraşe.
Azi, dualitatea se vede cu ochiul liber
(dacă vi-l lăsaţi deschis): partea de nord, Herăstrăul, Băneasa,
venind pînă în Piaţa Romană, e verde şi bogată,
aerisită ca alte preafrumoase părţi ale Europei; restul oraşului
e cotropit de bejul gri al blocurilor dej-ceauşiste (simplific
pentru a nu complica). Iar centrul, ca orice centru, e diferit şi de
o jumătate şi de (aţi ghicit) cealaltă, pentru a le susţine
diferenţa şi a acţiona, chiar şi în cele mai aspre
condiţii, ca o zonă-tampon. Ca imagine a ţării, Buclucureştiul
e, geografic şi simbolic, matricea capitală a disensiunilor dintre
săraci şi bogaţi – cu subţirimea aferentă a clasei de mijloc.
În fiecare dintre părţi, aglomerarea, lipsa de fluiditate,
traficul hîcîit, isteria şi înghesuiala se fac
văzute şi simţite în varii feluri. Dualitatea oraşului,
obositoare pînă la farmec, răsare de peste tot şi se pierde
în orizontul levanturilor sale. Respiraţia Bucureştiului e
enormă şi întretăiată. Ea e pîinea circului nostru
cel de toate zilele, neaşteptarea, absurdul şi tragicomedia lui.
Într-una dintre povestirile –
cu glorii şi cronopi – ale lui Julio Cortázar se spune că
într-un îndepărtat colţ al Americii Latine, într-o
bună zi, o juntă militară a venit la putere prin lovitură de
stat. Imediat, militarii au interzis limba spaniolă şi au impus
româna ca limbă de stat. Presa, televiziunea, şcolile – ce
mai, toţi au fost siliţi, cu arma-n mînă, să vorbească şi
să scrie româneşte. Cu încetul, librăriile s-au umplut
de gramatici şi dicţionare româneşti; copiii, mai uşor, cei
mari, mai greoi şi caraghios, au învăţat româna şi-au
folosit-o pînă cînd, cîţiva ani mai tîrziu,
o nouă juntă a preluat puterea prin lovitură de stat. Ca măsură
populară, noii generali au interzis folosirea românei şi au
reintrodus spaniola în toate domeniile de activitate şi de
pasivitate. Anii au trecut; peste ei, mai toţi au uitat de această
aventură. Doar cîte un bătrînel nostalgic mai păstra,
bine ascuns, vreun dicţionar românesc. Dar nimeni nu a înţeles
vreodată de ce junta buclucaşă alesese româna, limbă
vorbită la Bucureşti, un oraş de filatelişti şi atentate.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters