Veneau odată din viitor profeţii; acuma viitoru-i împinge în
trecut prea repede ca să mai poată să-şi facă din prezent ţara în care să nu
fie crezuţi. Cum credinţa în inspiraţia divină a fost public înlocuită de cea
în calcularea şi simularea viitorului, locul profeţilor vetuşti e luat de
scenarişti (analişti, think-tankers, globalişti, cavaleri ai multinaţionalelor
şi ai guvernelor, un numeros public). Deşi nici profeţii nu veneau direct din
viitor şi nici scenariştii nu ne duc drept spre el, şi unii, şi alţii se
reclamă de la o Putere pe care ei o anunţă şi – traficînd-o – ne-o manipulează.
Criză potrivită la lume potrivită, că global la global
trage. Ca pe un cîmp încins de bătălie, nu o poţi vedea în totalitate, ci doar
prin detalii, căci te afli în mijlocul ei, prin păpurişul unde demoni se
ascund. Lipsit de orientare, doar somnul te poate scăpa de derută. Adormi de
frică, te trezeşti de durere. Şi pînă ce frica să acopere durerea, n-ai pe cine
da vina, ca să te mai răcoreşti şi să te solidarizezi hegemonic cu alţii.
Marota terorii, cu care mileniul a început în forţă, a scăzut în intensitate:
Bin Laden şi Al Quaeda sînt acum necunoscutele unei algebre passée, iar
sperietorile tradiţionale (extremul Orient mijlociu) par a fi în recreaţie.
Ciocnirea civilizaţiilor (titlul cărţii lui Huntington fiind partea ei
superioară) dă sămînţă de vorbă în saloane şi, poate, şi-n deşert. Iar
închiderea acestor centrale de impurificare a istoriei nu a readus în atenţia
vestului discursurile despre sfîrşitul ideologiilor (contrare
neoliberalismului) sau al istoriei, obişnuite să renască precum o hidră
periodică în ultima jumătate de secol, de la Daniel Bell la Francis Fukuyama,
la Bush mic. Micşorîndu-se creditul bancar cît să se oglindească în actuala
timiditate a ideologiilor, omenirea s-a trezit bază la o suprastructură flască.
E-o lume debilă cea prin care treci; doar criza ce-i mai este tare. În pofida
profeţilor şi a scenariştilor, timpul aspru al criticii a sosit.
Înainte de a ne bucura de această ocazie – ca intelectuali,
sîntem supozaţi să ne arătăm ipocrit de trişti ca zeii cînd criticii îi vine
apa la moară –, să nu uităm că strălucitoarea perioadă a gîndirii critice
germane (trecînd, prin culori politice şi stilistice variate, de la bătrînul
Max Weber la Benjamin, Adorno şi Horkheimer, de la Thomas Mann, Edmund Husserl,
Carl Schmitt şi Heidegger la expresionişti şi la Brecht) precede, fără să o poată
preîntîmpina, venirea lui Hitler la putere.
Etimologic şi esenţial, criza e timpul propriu al criticii
(ignorăm aici şi scandalurile, şi pe actorii lor fantalişti). Critica e legată
etimologic de criză: ambii termeni provin din greaca veche (subst. krisis <
vb. krinein), unde însemnau „decizie“, „act discriminativ“ şi, prin extensie,
„ruptură“ (la cuvinte, etimologia e anatomie, iar anatomia – destin, chit că
genetica nu-i genul meu). Mai dihai, critica e legată de criză precum rafinăria
de petrolul brut. Criza trebuie privită critic nu pur şi simplu, ci pentru a
evita panica (zeul Pan, care fără discriminare îşi bagă coada-n toate, e
necritic ca un ţap). Deoarece timpul deciziei e adiat de nebunie, cum spune
incoruptibilul Kierkegaard, critica e goala întrupare a crizei în gîndire.
Cînd huiduma istoriei se năpusteşte înspre tine ca o rafală
filmată din faţă, nu-ţi pierde cumpătul – cumpătul pe care ţi-l poate (re)da
doar legătura dintre două feluri de a te privi în criza în care ai fost pus.
Acestea nu sînt cele două priviri care îţi sînt date ca şi instinctiv: una, a
neputinţei generice şi a lipsei de prudenţă a aventurii; cealaltă, care,
alintînd-o pe cea dintîi, te aruncă în braţele fantasmei copilăriei, a
inocenţei şi a visului de dincolo de responsabilitate. Una este largă, laşă,
iar cealaltă – drăgălaşă.
Drăgălăşenia celei din urmă se naşte din admirarea
mîntuitoare a celei dintîi. Celui infantilizat de comunism această dialectică
îi intră în reflex, împreună cu scuza anticipată strecurată prin privirea
largă, laşă: vei amuţi de-atîta inocenţă. Ceilalţi au a învăţa noi metode
pentru a ajunge să se drăgălăşească în braţele kitsch-ului universal. Statul cu
fundul în două luntri, atenţia deficitară devenită sistem, obiceiul de a măsura
o dată şi de a tăia de două ori, duplicitatea jucată – deci reală („sufletul
meu e în altă parte“, apud Pristanda), sau privitul cruciş la
frunze-tăiate-la-cîini –, toate acestea sînt atari priviri duale slabe.
Privirea duală pozitivă asupra crizei le e diametral opusă; dar, despre asta,
mai tîrziu. Pentru moment, să adăstăm o clipă, înţelegînd că dualitatea slabă e
tipică gîndirii carcerale ori, pur şi simplu, stării de sclavie în prispa
sentimentalismului şi a milei de sine.
Altminteri, c-o privire largă, laşă (şi cu alta drăgălaşă),
vedem cum capul ce se pleacă, pe-aici nu se trece!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters