OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adolescentină în vest, criza actuală e încă pueră în România. Indiferent de vîrstă, ea ne obligă să regîndim altfel conceptele centrale ale lumii noastre – da, globale.

Din înţelegerea tranziţiei de la primul la cel de-al doilea moment al acestei mitologii, din primăvara instalării Globalizării de-a Doua, să-i excludem pe preoţi, pe judecători şi pe politicienii deghizaţi în analişti, toţi legănaţi întru legitimitate de spectacolul propriei puteri – să le iasă ceva (un ban, o pilă, o soluţie). Să nu ne lăsăm iarăşi ademeniţi de spectacolul pe care aceste roluri le regizează din mijlocul lucrurilor, pe care mijloc îl saltă în cerurile unei puteri în numele căreia dau realitate stăpîniţilor lor astfel vămuiţi. Doar victimele sînt reale; de aceea războiul mascat împotriva lor este esenţa păcii. O pax moderna în care capitalul se deghizează în democraţie.

Modernitatea este constituită de relaţiile aporetice dintre democraţie şi capital: viaţa şi moartea acestora se determină mutual. Democraţia e o negociere a poziţiilor prin care se rezistă puterii celor puţini. Capitalul, pe de altă parte, îşi este propria limită. Capitalul pune problema limitei după cum democraţia o pune pe cea a puterii. Binomul capi-demo structurează modernitatea prin chiasmul limitelor puterii şi al puterilor limitei. Capitalul ca limită trebuie disociat de democraţie – cele două aparţin la universuri distincte. „Capi“ şi „demo“ sînt sisteme derivate, făcute să se întîlnească prin deruta numerelor mari, să coincidă întru superficialitate, pentru a-şi ascunde originile fie murdare, fie pure prin lipsa de speranţă. A le deriva, însă, din valori religioase, ca înlocuitori seculari, e un reflex vechi, exersat de economişti, de la „Mîna Ascunsă“ a lui Adam Smith pînă la pragmatismul liturgic al lui Keynes; şi de gînditorii politici, de la contractul social al lui Rousseau pînă la teoreticienii recenţi ai societăţii riscului sau la cei ai sfîrşitului istoriei. Capitalul ca limită se disociază de democraţie ca diseminare a puterii – cele două aparţin la universuri distincte. Şi, rog, fără un Deus ex machina pentru a ne mîntui de criza actuală!

Imaginaţi-vă relaţia dintre capital şi democraţie ca pe aceea dintre păpuşar şi marionetă. Creatori subtili au formulat o relaţie nu de dominare, ci un punct de echilibru între păpuşar şi marionetă, un punct care se naşte (arhimedic?) doar în cursul actului. După cum o spun Kleist în Teatrul de marionete, Deleuze şi Guattari în Mille plateaux şi Charlie Kaufman/Spike Jonze în Being John Malkovich, acest punct de echilibru face din păpuşar marioneta marionetei, transformîndu-i pe amîndoi într-un ansamblu graţios. Metafora teatrului de păpuşi desemnează creaţia, prin care ceea ce e inanimat (păpuşa, care este ceea ce este piatra pentru sculptor sau limba obişnuită pentru poet) nu primeşte un suflet de sclav o dată pentru totdeauna. Imaginaţi-vă că demo şi capi pot intra într-un atare echilibru şi că acest fel de a le înţelege interacţiunile este sensul crizei de azi.

În numărul viitor: „Demo-capi“.