OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au fost odată ca niciodată mulţi bani. Ca fraţii lor, erau obsesiv de reali şi alunecos de ideali; de basm, ei nu prea existau, dar se numeau credit (un soi de credo, cum a reieşit la cercetări). Creditul e şi promisiune, şi vinovăţie, iar cînd prima s-a umflat prea mult, s-a tăiat ochiul dracului ca în Cîinele andaluz al lui Buñuel/Dalí: adică s-a spart buba (the bubble burst), basmul s-a scurs din realitate în neant şi am rămas şi fără credit, şi cu banii luaţi. Asta se numeşte criză financiară şi istoria ei parcă seamănă cu aceea a primului război mondial, care s-a născut dintr-un senin întunecat şi s-a încheiat cînd Germania a cîştigat (militar) pierzînd (economic). Ca şi atunci, începutul e aiuritor, sfîrşitul şi mai şi, iar conţinutul – un declin continuu. Atunci a murit Europa veche şi, cu ea, Europa; acum, se pare, trecem de la Global 1 la Global 2. Atmosfera e înnegurată şi ziua de mîine – mai proastă decît cea de ieri: acestea sînt ingredientele cocktailului vremii. Dar vestea proastă nu e că Ei (stăpînii din umbră, conspiratorii americani, masoni, templari sau nucleari) ne-ar fi orchestrat toată această harababură; vestea cu adevărat proastă e că nu au făcut-o. Criza îi e pusă în cîrcă sistemului.

 

Şi cum nu se ştie bine cine e dumnealui, sistemul, mai bine să ne înspăimîntăm decît să rămînem ignoranţi. Aşa se naşte suspiciunea că statul – care prelungeşte starea de urgenţă într-una de asediu, care preia datoriile băncilor, care îşi pune monetăriile să imprime miliarde cu acoperire nu în aur, ci în viitor – va redeveni autoritar (iar în Europa estică, iarăşi împinsă în spatele Cortinei de Fiere a banilor, spectrul egalităţii săracilor e greu de uitat: doar moştenirea lui Marx fusese împărţită între Occident, beneficiar al Capitalului, şi un Orient manifest copleşit de un comunism al cărui spectru ar hălădui şi azi căutînd să se închege sub o nouă mască). În anul acesta (ultimul al administraţiei Bush, simetric opus şi tulburător prin asemănare cu primul, cel cu 9/11), creditul s-a împuţinat, falimentele s-au înmulţit, lucrurile au luat amploare, amploarea a umplut lucrurile de detalii înfricoşătoare, iar valurile de panică şi tremolo-ul pauperităţii au trecut ca gîndul Atlanticul, Pacificul şi Tisa, agitînd lumea noastră lipsită de clase şi de clasă: our sub-prime world. Poate crizele există doar la prezent (peste cele trecute marea se-nchide la primul val de bine); poate „criză“ e un alt nume pentru tăietura necicatrizată a prezentului; dar, cu siguranţă, magnitudinea acestei crize, născute din confuzia complexă dintre realitatea şi idealitatea banilor, ne uneşte într-un „oare?“ care – moale, tare – doare.

 

Şi cultura ce ne face în asemeni vremuri aspre? (aici doar pompieristul de serviciu ar zice că ţara arde, şi mie-mi arde de cultură.) Cîtă vreme lumea democratică o duce bine, diferenţele dintre arta mare şi cea de duzină se estompează. În anglo-saxona celor pentru care valoarea şi şansa dispar în numerele mari, a celor care au ridicat scena democraţiei pe ruinele gustului şi pe circularitatea pleonastică a capitalului, diferenţa dintre cultura înaltă, ori high brow (Emily Dickinson, Klee, Rachmaninov, Fellini – ţineţi minte?), şi cea de masă, sau low brow (telenovele, Dan Brown, manele, atele, kitsch tentacular – vedeţi?), devine marginală. Lipsa de semnificaţie economică este încarnată de categoria celor nelipsiţi de discernămînt, dar alienaţi de bogăţie. Cînd vînzările reprezintă criteriul indisputabil al succesului (unei, de pildă, cărţi de Paolo Coelho), opinia cumpărătorului devine locul comun al simţului comun cu care gustul nu împarte-o lume. Dar cînd economia gîfîie, valorile culturale iar ameninţă să se despartă, ca valurile unei mări roşii de mînie. Mi-e democraticamente egal dacă actuala criză a creditului va însemna şi o criză comensurabilă a culturii de masă. Dar poate, doar poate, arta înaltă nu va avea de suferit soarta şuie ce pare-a ne aştepta din partea banilor. Poate, cu siguranţă poate, arta înaltă ne-ar reda şansa de-a fi tineri.