Girafă (s.f.) – hipopotam alcătuit
de un comitet
Întrebat dacă preferă scrisul
sau cititul, Jorge Luis Borges a răspuns că scrie ce poate dar
citeşte ce vrea. Adorabil, Borges; şi reconfortant: citindu-l, nu
mai ai de ce să te chinui să-i citeşti pe toţi (cei pe care i-a
citit el). Prin artificiul convenabil al diviziunii muncii,
scriitorului i-ar cădea să se canonească pentru plăcerea
cititorului. Şi doar scriitorul e de vină dacă nu i se oferă
cititorului-cumpărător idila, excitarea, evadarea, amuzamentul ori
cîte-o ciupitură sublimă. Dacă scriitorul îşi permite
să nu fie de bon tonton, dacă, adică, nu-şi ascunde efortul, dacă
e prea-prea sau foarte-foarte, dacă pune pe umerii cititorilor
nepreveniţi refulări, resentimente, scandaluri, teribele zguduieli,
ori cîte şi mai cîte îşi pot oamenii arunca unii
altora, atunci acela, părînd a fi nelalocul lui, e
preîntîmpinat cu acuze de refuz. Ce deziluzie! Cum de
şi-a permis să le pună cititorilor munca-n cîrcă şi
anxietatea în palme? We are not amused! Doar literatura era
făcută să-l izbăvească pe cititor tocmai de oftica protestantă
a muncii: să-l ademenească să fie una cu sine, nu azi rechin şi
diseară delfin, ci şi cu dînsa-ntr-însa, şi cu
sufletu-n rai. Mă rog, imaginar. Dacă sub titlul nu tocmai
borgesian al lui Mircea Horia Simionescu, „Despre imbecilitatea
cititorului“, nici un rînd nu a fost scris, necum citit,
printre paginile opului „Despre oftica cititorului“ adesea am
trecut.
Ei, cînd a ajuns zavistia
cititoricească să-l tulbure pe circularul „ce-mi pasă?“ al
culturii de masă, ceva trebuie să vie să facă pace între
cititori şi autorii lor. Acel ceva, subtil, insolubil şi rece care
mediază între toate cele care se înfoaie una împotriva
celeilalte, ceva-ul menit omului modernităţii protestante –
exportatorul de dureri care vrea putere fără responsabilitate –
ei bine, acela se numeşte comitet. Comitetul este marele mediator al
vremii noastre, chit că nu poate mijloci între neutron şi
electron, între ginere şi soacră sau între dolar şi el
însuşi. Acum gîndirea comitetologică e chemată să-l
domesticească pe autor, redîndu-i cititorului dreptul de-a-şi
exporta durerile către doctorul de fantasme.
De cînd comitetul? Şi pînă
cînd? Înfăţişarea sub care îl cunoaştem
coincide cu modernitatea protestantă. Comitetul este un grup la fel
de intangibil ca judecătorul; în spatele lui i se ascunde
fiecare membru, ca unui trup masiv făcut din organe translucide.
Responsabilitatea fiecăruia se topeşte, analgezic, în spatele
puterii grupului, trupului. Deosebind între figurile de lideri
tradiţionali, birocratici şi charismatici, inevitabilul neamţ Max
Weber gîndea, acum un secol greu, că esenţa executorie a
birocraţiei e încarnată în comitete. Kafka, Stalin,
Hitler şi miriadele de manageri post-belici s-au străduit să-l
contrazică: comitetele nu sînt doar cele care aplică
deciziile politice, economice, militare (etc.), ci şi cele care
creează fantasma deciziilor pe care liderii cred că le iau. Le iau,
într-adevăr, dar de la sugestiile comitetelelor le iau. Iar
comitetologia, ştiinţa şuie formulată de Northcotte Parkinson
acum decenii, s-a amuzat să arate cum comitetele, odată cu trecerea
timpului, cresc pînă se sparg în subcomitete, şi iar şi
iar, împingînd piramidele organizaţionale în jos,
către o bază din ce în ce mai largă. Această bază
corespunde, ideal, întregii populaţii: aşa cum Coca-Cola se
vrea băută de fiecare gură de pe planetă, aşa cum un împărat
borgesian i-a pus pe cartografi să deseneze harta la scara 1:1 a
imperiului său, tot aşa piramida comitetologică visează să
cuprindă totul în propria-i structură. Ea visează mutările
pe care mobila vieţii – punctele de plecare, liniile de curgere,
deltele sosirii, punctele de revedere, profeţiile mereu întîrziate
– va avea să le sufere isteric de uşor. Şi cu cît piramida
coboară mai aproape de falsul pămînt, cu atît vîrful
ei se împlîntă mai vîrtos în norii obscuri
ai puterii. Odată preoţii erau producătorii de transcendent,
aruncîndu-şi zeii în înalturi binevoitoare; cu cît
nivelele comitetelelor devin mai multe, stratificate şi alambicate,
cu atît vîrfurile lor par mai distante, în
vecinătatea îndoielnică şi pură a Legii. Comité de
tous les comités, moi, je suis un autre!
Spre deosebire de băieţii de comitet,
dulci întru frăţie, membrii comitetelor sînt cam
alienaţi întru putere. Ei sînt, psihologic vorbind între
patru ochi, burghezi, ca Odiseu trecînd pe lîngă insula
Sirenelor, ei au acces la peisajul pe care îl domină, fără
să se poată bucura de el. Îi doare că nu pot; îşi iau
revanşa. Ei judecă, valorizează, adesea deghizînd charisma
reţinută de unul dintre ei, ca în istoria comitetelor
centrale comuniste, de pildă, unde sistemul piramidal din interiorul
comitetului deghiza retoric dictatura celui mai proletar dintre toţi.
Ce-i cade sub lupă, aia organizează comitetul: organizează
concursuri şi hotare între discipline academice, vînzări
şi, da-da, cumpărări, investiţii, distribuţii şi retribuţii,
organizează premiile vremii şi ştirile ei. Comitetul, care
începuse prin a fi, în principiu, raţional şi dialogic,
devine adesea excesiv, nervos poate, ca un super-ego nu foarte sigur
de sine, alert în a-şi neutraliza arbitrarietăţile şi
vinovăţiile, dar mai lent în a-şi nega micile plăceri şi
modicele avantaje care îi protejează membrii de pericolul de a
fi aruncaţi în exilul individualităţii. Comitetul e pasibil
de fascism, de hiper-organizare a totului şi a nimicului, căreia îi
adaugă un ce afect populist. De aceea, el face, instinctiv, drumul
îndărăt, şi devine un palindrom circular de întreţinere,
un tetimoc. Doar astfel poate această alcătuire – un cap care îşi
bate joc de rest şi de sine –, definitorie pentru mediocritatea
contemporană, să medieze între cititori şi autorii lor.
Trist, implacabil şi hilar, comitetul acoperă lumea cu umbra sa
atunci cînd se riscă să îşi vădească esenţa: aceea
de a media între cele două jumătăţi ale modelului
protestant al fiinţei, între rechinul capitalului şi delfinul
democraţiei. În acel planifica(n)t moment al muncii cu
simulacrul, comitetul devine simulacrul real al muncii.
O poveste spune că un notabil din
Haifa (sau din Buenos Aires-ul lui Borges), după un atac de cord, a
primit pe pat de spital următoarea telegramă: „Stimate domnule
Primar, cu un vot de 17 pentru şi 14 împotrivă, consiliul
primăriei a decis să vă ureze însănătoşire grabnică“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters