OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Armand Călinescu nu a murit nici cum credeaţi dumneavoastră, nici cum crezusem eu înainte de a mi se da în vileag adevărul pe care sînteţi cît pe ce să îl aflaţi. Erszi ştia mai bine decît noi toţi, care credeam că ştim. Ce credeam că ştim? Că Armand Călinescu a fost politician interbelic, că a fost prim-ministru în 1939, că era carlist, că a trăit mai puţin de 50 de ani, că era o mînă de fier în lupta cu Garda de Fier, că Horia Sima, probabil deghizat în damă, a urmărit de-nde-aproape asasinarea lui, pe care o (co)ordonase. Asta s-a întîmplat pe 21 septembrie 1939, cînd Garda a pus de-un comandou, ca un garou legînd în diagonală braţul istoriei, pentru ca sîngele-i să ţîşnească ferm şi kitsch şi să-i hrănească nordul busolei excitate ceva teribil. Ambuscat în Cadillacul său neblindat, prim-ministrul României a fost – dacă ar fi să împrumut glasul nazal cu mîini curate al lui Sergiu Nicolaescu – efectiv ciuruit.

Istoria poate fi multe lucruri, dar nu poate să nu fie ironică. Ea e cu un pas înaintea celor care, uneori, pricep că acest pas de deux e un dans şchiop cu Păcălici şi păcăliţi. Altădată, viclenia aceasta se numea destin sau raţiune; de o vreme, ea se numeşte istorie. Deghizîndu-se în figura trecutului, dîndu-se drept exemplu ca fapt, viclenia aceasta vine să ne determine felurile de a vorbi, gîndi ori face. Împotriva ei şi împotriva transformării mele, a dumitale şi a cunoscuţilor noştri în marionete ale istoriei, doar povestirea poate să-i redea acesteia un ce omenesc şi să ne facă s-o înţelegem dincolo de fapte. Iată-ne iarăşi, dar, venind acum din direcţia lui Herodot, la scena asasinării lui Armand Călinescu.

Deşi lucrurile devin neclare după o vreme, Erszi cu siguranţă exista, mai ales după ce, la cîţiva ani după război, s-a dus cu domnul la miliţie. Au luat două tramvaie, fiindcă nu era chiar aproape de casa din Mîntuleasa, şi domnul a dus-o cu clasa I în amîndouă tramvaiele, şi la dus, şi la întors. Cînd au ajuns la miliţie, miliţianul i-a spus lui Erszi că doar ea are voie să intre în birou, că e privat. Domnul a aşteptat, cîteva ore, pînă cînd Erszi a ieşit tare uşurată.

Ei, cum e treaba, măi Erszi?

Lucrurile odată rînduite, an de an şi peste ani se pusese de ditamai obiceiul: cînd te duceai la ei pentru întîiaşi dată, pater/mater familias îţi sugera să merji în bucătărie şi să o întrebi pe Erszi cum a murit Armand Călinescu, că ea ştia cel mai bine. Nu trebuia să-ţi iei inima-n dinţi; pur şi simplu te duceai şi o întrebai. Dacă avea de tăiat dovlecei ori morcovi, îţi povestea în timp ce îi tăia. Iar de nu, Erszi îşi punea cîrpa-n cui, îşi băga mîinile în marsupiul şorţului alb (ca neaua) şi îţi zicea:

Apoi, domnu’... Asta o fo’ de mult, da’ io tot ţin minte, că o fo’ ca eri. Dimineaţa domnu’ venit la mine şi spus Erszi uite un pol, du-te la piaţă, ia un clapon şi fă supă bună şi rasol pentru diseară. Eu om loat banii şi m-om fost dus la piaţă cu tramvaiul, om cumpărat clapon mare gras frumos de la ţăran din Bolintin. Loat. Dupe aia rugat domn pe stradă să tăia claponul, dînsul drăguţ tăiat pe canal, eu loat claponul, scurs sînjele, băgat în sacoşă, da’ ţinut de gît să nu curgă picătură. Cînd om ajuns acasă, om pus apa la fiert în oală, dat drumu’ la radio, tăiat zarzavatu’, om opărit claponul. Şi om început de jumulit claponul. Loat pene de pe aripi, apa forte ferbinte, loat de pe spate da’ cînd ajuns la piciore atunci o zis la radio c-a-mpuşcat pe domnul Armand Călinescu. Aşa o murit domnul Armand Călinescu.