Mult zgomot pentru nimic altceva:
politica este divertismentul economiei, un fel de demo al
capitalului, care e democraţie în carnaval – două bîlciuri
cărora raţionalismele late-n şold şi scurte-n gît ale
politologiei şi ştiinţelor economice nu ştiu a le da de cap,
tocmai pentru că nu vor să le dea de cap, că altfel şi-ar pierde
udul raţiunii de a fi şi bîlciurile ar rămîne pe uscat
şi nu ar mai hrăni simptomele modernităţii triste, ştiristica şi
statistica, din care prima ne umplea de infomani pe care lumea nu
putea să-i mai încapă, iar cealaltă ne aduce adevărul
public pe tavă cum factorul poştal ne livrează clepsidrele
factotului, că adevărul public e indiferent la diferenţe, iar
diferenţele cultivate în serele de scenarii cresc alandala, şi
alandala ia viteza pe care le-o dau narcisiştii puterii, care o
intuiesc, care o dădăcesc, care o zăpăcesc, care, în fine,
o căpăcesc la zilele de triumf ale naţiei şi ale guşaţilor,
care sînt – voilà! – tocmai dumnealor, şi cînd,
ca să-i gîdile, îngerii democraţiei trag sforile de
care sînt legaţi-păpuşă rechinii capitalului, şi cînd
ăştia din urmă adastă molfăind la cîte un os de înger,
trai neneacă pe vătrai, mai ceva ca Iona-n chit şi ca chitu-n chit
în chit – şi toate astea, cînd orice ţine pentru că
nimic nu merge: bîlci brownian al modernităţii. Aman, puiule,
com’on!
Bîlciul e desluşit de profesorii
de carantină ca o natură moartă cu ameninţări: fie e pus capi
capră să sară demo peste el spre viitorul luminos; fie demo e pus
capră s-o sară capi spre iada-i, cu profit. O, statică mică! O,
schiţă de schiţă a harababurii! Of, gîndire castrată, cum
le limpezeşti tu pe toate! Simulacrul limpeziciunii tale, dă-ni-l
nouă astăzi ca să rîdem, iertînd şi uitînd, că
tot ni-l iei mîine!
Dar, ca să-i dăm de cap lui demo, să
nu ne mai uităm la hărţile transparente ale capitalului şi ale
democraţiei care, pe rînd, sînt plimbate, cu vibrato de
demon mic şi deşucheat, una peste cealaltă, în agitaţia
misionară a mişcării de deasupra nemişcării, a verbului de
deasupra numelui, a spiritului de deasupra materiei, a dedesubturilor
apelor de sus. Să privim fără hărţi ipocrite la „Demo-capi“,
tragicomedia cu păpuşi în două acte, fără zei, cum o
făceam cînd eram noi doi copii.
În „Teatrul de marionete“,
Kleist găsea că păpuşarul şi marioneta intră, în cursul
spectacolului, într-o stare de echilibru, la care ambii
contribuie în mod egal, influenţîndu-se şi, finalmente,
determinîndu-se unul pe celălalt. În primul act, în
care capi e păpuşar şi demo marionetă, verticalitatea capitalului
nu poate imagina un alt act de generozitate decît inversarea
rolurilor: in extremis, păpuşarul devine marioneta marionetei.
Competiţia e un joc cu multe victime, puţini cîştigători,
dar fără sumă nulă. Fiindu-şi propria limită, capitalul nu îşi
poate imagina depăşirea propriei condiţii. Capitalul e morbul
Totului: el stăpîneşte fiindu-şi prizonier, eliberează
pentru a distruge şi distruge pentru a-şi hrăni semnificaţia
absolută din absenţa sensului. El stăpîneşte şi
înlemneşte.
În actul al doilea al
tragicomediei, democraţia trage sforile înlemnitului capital.
Prin cea mai sugestivă metaforă a democraţiei, Kleist (subtil,
romantic, german) invită la renunţarea la puterea pe care o ai ori
la cea la care aspiri. Păpuşarul nu decide decît primele
mişcări ale marionetei, apoi intră în ritmul spectacolului
cu ea. Această desubiectivizare a puterii şi intrare în ritm,
aidoma dansului, pe care Aristotel l-a numit, obscur prin bîlbîială,
mimesis, e intrarea în armonie cu natura. Prin ea, ca în
cuminecare, păpuşă şi păpuşar intră într-o transfuzie
esenţială. Ei nu îşi sacrifică esenţa pe vreun altar setos
de sînge ori kenose, ci şi-o dăruiesc graţios şi implacabil
unul altuia. Aceasta e graţia dansului, nu cea-ngălată-n dogma
zeilor grei de semnificaţii şi greoi, ci doar a zeului care
dansează, cum a văzut-o Nietzsche.
Această graţie nu-i este partizană
gratuităţii (acum ridate, a lui Kant) şi nici contrariului ei,
căci ea se naşte din transfuzia esenţelor lor – şi nu din
altceva. Arta înaltă sau pop, boemul şi industriaşul,
yoginul şi comisarul – ceea ce stă la pîndă la un cap sau
altul al orişicărei săbii – se întîlnesc în
actul al doilea al tragicomediei cu păpuşi, într-o relaţie
orizontală. Revoluţionarii francezi numeau această relaţie
„fraternitate“, adăugată pentru a media, pe ici şi colo, lupta
fără de sfîrşit dintre „libertate“-a şi „egalitate“-a
subiectului. Împăciuitorismul milos şi neonest al acestei
fraternităţi, transformat în maternitatea de monştri
totalitari, şi-a trăit veacul, creştin şi post-. Pentru a anula
sacrificiile la care triburile capi vor vrea să continue să-i
supună pe cei din triburile demo, prin jungla viitorului, ne trebuie
o schimbare fundamentală a modului de a concepe lumea.
Estetul, poetul e cel care e chemat să
preia o lume care nu se mai poate justifica decît estetic.
Dincolo de sentimentalismul modernităţii şi de naivitatea
globalismului, poetul este adevăratul democrat. Pentru el, aceasta
nu e nici o cunună de lauri, nici o damnare, ci e o responsabilitate
stoică. Poetizarea lumii e sensul crizei de azi.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters