OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Niciodat’ Egeea nu fu mai frumoasă: de oriunde te-ai apropia de el, Efesul tot acolo e, irepetabil. Asta, acum; pentru că, de pe coasta occidentală a Asiei Mici, unde poposise ca să fie, pe la anul o mie înainte de El, urbea s-a retras spre interior, către Turcia Asiei Mari. Geologii presupun că au năvălit olandezii tectonici, care au făcut pămînt din apă, amuţind gura rîului Cayster cu aluviuni. Dar, cum istoria marilor oraşe nu e lipsită de enigmaticele coincidenţe ale spiritului, presimt că Efesul s-a retras spre continent atunci cînd a văzut că istoria se pusese să porcăiască marea cu piraţi, care înfulecau din lumea veche mai abitir decît creştinii. Uscîndu-şi inutil ruinele la soare, oraşul şi-a păstrat însă iluzia de întregime, fără tam-tam şi fără lifting. Isarlîkul nu e departe.

Am ajuns acolo într-un august fără nori. Greierii Sudului, cicadele metalice şi incontinente, prea puţin vizibile pentru a fi sculptate, erau audibile (de) peste tot, cum Socrate şi Fedru o aflaseră pe propriile timpane. Cum să te simţi acolo singur? Şi de ce? Am urcat, aşadar, treptele amfiteatrului mare, în care intrau mai bine de douăzeci de mii de sufletele de spectatori (căci, în amfiteatrul mic, Odeonul, se puteau ghemui doar vreo mie cinci sute). Pe o căldură fără număr, uscată, dar nu deşertică, am sărit treptele ca-ntr-un şotron eretic. Şi cînd era să ajung de tot sus, am auzit o voce de soprană cîntînd şi mai înalt ceva în greacă. Era, cum am ghicit-o de departe, o japoneză, numai tul, cîntînd imnuri creştine de-nceput, sub o umbrelă roz ţinută de-un tenor (tot japonez, ca şi baritonul de lîngă ei). Cînd s-au pornit toţi trei să cînte, au acoperit susurul cicadelor, mereu îndepărtate, şi toate zgomotele întîmplătoare şi tăcerile neutre – improbabili şi apropiaţi, ca oricine se avîntă în marea teorie a amfiteatrului.

La ieşirea din bibliotecă, o urmă de picior încinsă-n piatră arată către lupanarul cu lupoaice. Acolo străjuieşte priapica statuie-a lui Priap; iar urma de picior are – de ce nu? – şase degete. Lîngă ruinatul lupanar, marmoreean pîndeşte vespasiana. Jucîndu-mă de-a vorbele cu un amic cel puţin belgian, adaptasem atotcurgătoarea vorbă a lui Heraclit panta rhei la condiţiile contemporane, unde totul se schimbă, but the shit is the same. A reieşit astfel, într-o pinguină jumate greacă, jumate latină, vorba merda stabat, panta rhei. Dar aflînd că, în oraşul lui Heraclit, vespasiana se bucurase încă de mică de clătirile apei curgătoare, mi-am zis că vorba nu se aplică la Efes. Heraclit îşi ştia bine urbea: panta rhei.

Descoperirea unui fragment neştiut de-al lui ar da de lucru şi hrană generaţiilor de clasicişti care cearcă a se naşte, mai abitir decît descoperirea unui tratat întreg al lui Cicero, a douăzeci şi patru de romane ale lui Emile Zola sau a unui nou fragment al lui Kafka. Efesul sugereaz’ acel fragment.