Ei,
atunci mă mînii ceva teribil, scot scurt asul din mînecă – furia noastră
bubuindă – şi le zic:
Care
speranţă? Păi, cu speranţa aia ne-a frecat Marx ridichea o bucată bună, ne-a
păcălit de neputincioşi ce eram noi, de cinici preoţii şi cinovnicii lui, şi de
iresponsabil ce era el. Ne-a îndopat capetele cu vise imposibile şi după aia ni
le-a tăiat. Aplicat greşit, ziceţi? („Daa!“, spun ei în cor). Marx ăsta al
vostru zicea nu doar că puternicii trebuiesc daţi jos cu buf, ştreang şi
zdrong, cu ocazia victoriei revoluţiei socialiste (genocid de clasă); mai erau
şi alţii care trebuiau eliminaţi, pentru că erau prea înapoiaţi ca să poată fi
prelucraţi eficient pe calea progresului social, de pildă sîrbii şi scoţieni
(genocid etnic). Asta zicea el; Lenin, Stalin, Mao şi ăştia mai sateliţi –
Gheorghiu-Dej, Ho Şi Min, Mengistu... – l-au aplicat literal. („Ei“, face unul,
„au fost şi excese. Nu sînt peste tot? Uite ce-a făcut Bush!“). Poate, zic,
aveţi dreptate, au fost excese (iar Bush şi ai lui ar fi rimat cu ceilalţi în
Kremlinul anilor ’30). Marx nu a dat o normă de cadavre pe unitatea de timp.
Poate Stalin îl credea puţin timid sau doar imprecis, aşa că a înfometat pînă
la moarte, canibalism y compris, şapte milioane de ucraineni în 1933. Douăzeci
de milioane în gulaguri? Patruzeci? Şi cîte alte sute de milioane pierdute pe
celelalte rîuri sulfurice ale comunismului? Miliardele de copaci tăiaţi de
prizonieri în Siberia, deoarece creşteau, ca dinţii şobolanilor, prea repede?
Ce contează numerele? Şi zecile de ani în închisorile numite aşa, metaforic sau
nu? Nimeni nu are voie sau ştiinţă să numere la Est de Auschwitz. Şi sărăcia ca
numitor comun? Şi lipsa de sens a cîmpiei ruse?
Şi
colapsul economic al sistemului hoţ, care îi aplicase litera şi spiritul lui
Marx unei jumătăţi de planetă şi care a dispărut de parcă n-ar fi fost? Şi
deruta după ce Cortina de Fier a fost înlocuită de Cortina de Bani? Şi cîte
altele?
Le zic că
viaţa în comunism (îi spunem aşa, deşi numai comunism nu era, şi bine că nu
era, că ar fi fost şi mai dihai) era gri, că doar apa caldă era mai rece decît
apa rece, că se murea, şi din ghinion, şi din noroc, la fel; şi tot aşa se
trăia – cînd nu era rău, nici bine nu era. Că frica de securişti te făcea să te
faci mic şi să te retragi în interior sau în Vest. Că nostalgia unor estici
după vremile comuniste e la fel de inteligentă precum credinţa marxiştilor
occidentali într-un marxism nou şi pur.
I-am
pierdut. Marxiştii mei par a-şi fi pierdut interesul pentru subiect. Se uită la
mine cu ochii goi de fudulie; trag cu ochiul în stînga-dreapta, în speranţa că
discuţia se va termina curînd. De ce-or fi reacţionînd aşa oare? Să se fi prins
că Marx te poate entuziasma la început, dar, spre sfîrşit, se transformă în
dezastrul plictisului blehătind? Le-am zgîriat iluzia? Le-am stricat jocul şi
vor să plece? Spre înseninare, le adaug bancul vechi: moştenirea lui Marx e
împărţită – occidentalilor le-a lăsat capitalul, iar esticilor, Manifestul
comunist. Ei zîmbesc, pleacă, nu se mai întorc. Dar presimt că or să vină alţii
– „Sînt marxistă. Mă cheamă Jacqueline“ – şi alţii.
Rămîn
singur, dar nu sigur că i-am convins de ceva. Şi nici nu le vărsasem tot sacul,
poveştile de familie, de oraş, de ţară şi de lume roşie. Vorba bunicii:
„nenorocitul ăla de Marx“; a mamei: „fi-le-ar Marx al dracului“; a fratelui ei:
„Marx ăsta era o secătură, ca toţi ăia, nişte ăia, care s-au luat după el“.
Iartă-i sau nu-i ierta, Doamne, pe marxiştii vestici, că tot nu ştiu ce fac!
Dar tot nu m-am liniştit. De unde l-ai lua, Marx îţi face sîngele să alerge ca la
hematodrom, duminica. Cu el, spiritele se-ncing, spritzig. Gura plină de
vorbele marxului e prinsă între catafălci; Marx era visceral şi avea burtă; nu
i-a vizitat niciodată pe proletarii despre care scria; era, în parte, filozof
şi economist; sevele îi curgeau către profeţia nutrită din Gioacchino da Fiore,
din Isaac Luria şi din cei pe care îi alinta ca socialişti utopici şi naivi
(Saint-Simon, Fourier, Owen, mereu în această ordine). Şi, mai presusurat, Marx
n-o avea cu singurătatea: îşi începea notaţiile la persoana întîi şi, pînă la
sfîrşitul paragrafului, deja sărise la persoana a treia, generalizînd, exact ca
Hegel; centaur în stil şi în nărav (he’d taken Engels for a riding buddy),
pîrpolit la flăcăruia diviziunii muncii, el n-a nimerit vreodată schizofrîna,
aşa că a făcut lege din propriu-i capriţ.
Să mă
întreb dacă ăştia-s proşti de-a binelea sau doar o fac pe naivii? Să fac un
exerciţiu de antropologie de teren în tribul marxiştilor? Pentru Marx, banii
nu-s, dar aurul e rahat. În Vest, marxismul n-a ajuns la putere din cauza
capitalului; în Est, n-a putut să rămînă în opoziţie din cauza manifestei lipse
de capital. Ideologia lui a luat puterea nu în Franţa sau Anglia, cum o voise
el, ci în Rusia cea săracă, pe care o urîse cu patimă şi o criticase pe şart.
Aşa că reacţia occidentalilor predispuşi e uşor de înţeles, chit că nu neapărat
de ei.
Schizoidia
lui Marx se continuă în opoziţia dintre Marxul occidental – apărător indirect
al capitalului – şi cel estic, care le-a fost monştrilor locali gir ori far. Pe
cel de-al doilea îl ştim nemeritat de bine; pe primul însă, ştiu şi eu dacă
merită să-l ştim? Eu cred că el e, musai, un Marx ideal, menit să rămînă aşa în
realitatea dură a capitalului. Marx în Est e criminal şi n-are maneră; sălbatica
lui încarnare, banalitatea morţilor pe care le-a grăbit încîntă Vestul,
făcîndu-l să uite de datoria sa neplătită Bizanţului sfăr’mat. Pentru Vest, a
fi estic e o eroare, şi nu oroarea de-a fi trăit sub Marx. Iar noilor,
imberbilor supiranţi marxişti din Est le e cîrmaci Marxul ideal al Vestului: a
fi marxist e-a fi occidental şi bestial.
O stafie
cu două capete cutreieră lumea: e stafia lui Marx. Nu o vom reîntîlni la
restaurantul „Te aşteaptă un om“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters