„Despre Karl Marx s-au spus de toate: că a fost vizionar,
dar şi monstruos; că a înţeles capitalismul mai bine decît alţii, dar că
alternativa lui comunistă s-a vădit şi mai inumană; că avea barbă, dar era
antisemit; că avea creierul scindat, o emisferă – critică, cealaltă –
profetică, (c)à la Magdeburg, dar adrenalină insuficientă pentru excitarea
simultană a amîndurora; orice se poate spune despre el, dar nu se poate spune
că nu...“ CUT! CUT NOW! Ce-i cu fraza asta? Ne-mpuşti cu glonţul adevărului?
Marx d’aici!
Clic-clic; şi clic-clic, excitaţie-n sus, inhibiţie-n jos;
Marx, comutatorul lumii moderne. Nu mai ştie stînga cum să bată dreapta,
dreapta, cum să-nvîrtă stînga. Cînd e vorba de Marx, neuronilor nu le mai intră
carte: îşi ies din ţîţîni, din calm, din iarbă verde. Care dialog? Cine are
timp de asta? Marx ne-mpinge la draci, la trîntă şi omor. Statuile lui sînt periodic
reumplute cu acidul resentimentului.
Statuile lui, nici ecvestre, nici ne-: Marx, aşezat; Engels,
sponsorul, lîngă el, în picioare. Călăreţ şi cal acuma despărţiţi ca să fie
legaţi pe vecii istoriei. Subtil, ei!? Doar Marx se droga cu centaurină –
jumătate critic, jumătate profet, şi nici una jumi-juma. Fiecare jumătate plină
de belşug şi de lumină. Jambalaya christică, mă rog, cu moartea pe viaţă
călcînd apăsat.
Săptămîna trecută mi-a fost dat să vorbesc cu cîţiva
prozeliţi de-ai lui Marx – o montrealeză şi un milanez, doctoranzi deştepţi şi
fercheşi, şi un profesor neozeelandez, pe care-l văd ţinînd o carte de Marx în
mînă de cîte ori îl întîlnesc, din greşeală sau nu. Marxizaţii din
universităţile occidentale nu sînt puţini, nici la număr, nici la minte. Cînd
încep monologhia despre el, răspunsul meu, spus sau mut, dar oricum instinctiv
e: „iarăşi Marx?“. Aşa şi acum cînd, ca de obicei, de la mic s-a ajuns la mare
într-o clipă.
Ei încep prin a spune aşa: „Sînt marxist“. Abia după aceea
adaugă, „mă cheamă (de pildă, dar nu numai) John“; ordinea auto-prezentării de
la „Alcoholics Anonymous“ e răsturnată şi nu mai puţin pidosnică: „Mă cheamă
John şi sînt alcoolic“. După care, apăraţi de fetişul bărbosului sfînt şi
genial, decedat în 1883, comentează că nimeni nu a înţeles mai bine decît el
mecanismele capitalului, ale exploatării proletarilor, că, deşi vremea a trecut
şi teoria lui à propos de lupta de clasă nu se mai aplică chiar taman pe taman,
tot iluminîndă este. Apoi, că proiectul comunismului e, la el, o idee plină, că
oamenii ar trebui să fie egali, că uite ce nedreptăţi vedem prin tot
împrejurul, că trebuie făcut ceva, că proiecte de schimbare socială şi
celelalte. Şi dă-i cu Marx e altul pentru fiecare generaţie, că e profund ca
groapa Marianelor, că nemarxiştii nu-l înţeleg din rea intenţie...
Eu le zic că sînt sectari şi că nu ştiu ce vorbesc; că, în
afară de pasaje din Capital, Ideologia germană şi 18 Brumar al lui Napoleon
Bonaparte, e depăşit, ba chiar ferecat în viscerele vremii lui. Mi se răspunde
că gîndirea lui e şi teoretică, şi aplicabilă în practică; eu le răspund că
prea puţine lucruri sînt mai imateriale decît materialismul şi că pe practica
lui Marx nu dau doi sfanţi. Dau exemple. Ei se-nvîrtoşează şi zic că nici un
alt gînditor nu a schimbat mai mult lumea; mie mi se ridică sîngele la cap,
le-o-ntorc cum că a dracului ea de schimbare. „Cum poţi să spui aşa ceva?“, zic
fanţii lezaţi. „Zic. Şi mai zic o dată!“, zic. În vîrful penei cu care scria,
acolo îl durea pe Marx de om, că planurilor lui i se potrivea mielul sau
supraomul stahanovist, nu omul, omul hrăpăreţ din fire (de unde aiureala
economiei centralizate şi a lipsei de competiţie), omul ranchiunos (că bancher,
sudor de fier forjé sau răzbunător amator), omul crud şi zoofob, gata să arză
de tot capra vecinului, omul înfricoşat de moarte şi doritor de iubire (doi
termeni absenţi din gîndirea lui Marx), nu omul cobai, testat de statul
detestat.
Ei se dau un pas înapoi, că, să vezi, el încerca să-l
schimbe pe omul ăla, să-l facă mai bun, să-l scoată ca nou; eu fac un pas
înainte, să rămînem intimi, şi le zic cum au dat-o-n bară toţi care au încercat
aşa ceva di granda, şi cît amar de omenire n-a avut de tras după ideologiile
omului nou, mînca-l-ar viitorul îndepărtat!
Dar, zic ei, nu avem acum nici o ideologie care să se bată
cu liberalismul ăsta alienant, nimeni care să mai slăbească chingile în care
Lumea-ntîi ţine restul lumii, bogaţii pe săraci, şi făcuţii pe desfăcuţi. Asta
cam aşa e, le răspund eu amabil. Nu uit să adaug că ne lipseşte imaginaţia, că
poate asta defineşte lumea ultimilor douăzeci de ani, holbată la televizor şi
scărpinîndu-se agale în cap în timp ce vîntul i se-nvîrtejeşte prin ţeste şi
poznare. Şi, fălos de parcă le-aş da la mir cu o baghetă muiată în vraja QED-ului,
le desluşesc că invocarea lui Marx în veacul 21 e creasta lipsei de imaginaţie.
– „Ce, zic ei, crezi că dacă Marx n-a fost bine înţeles şi a
fost aplicat greşit de Lenin, Stalin şi de ceilalţi, asta e toată povestea?
Alea au fost doar greşeli. Mari, dar greşeli. Marx e cu totul altceva. El ne dă
o speranţă la fel de proaspătă ca acum o sută cincizeci de ani“.
Ei, atunci mă mînii ceva teribil, scot scurt asul din mînecă
şi le zic:
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters